Savu Popa este un tânăr poet talentat, care îşi caută tenace propria voce. În volumul O cameră fără prize (2021), testează mai multe formule poetice, de la poemul în proză autenticist, trecând prin cel cu înclinaţii vizionare până la lirismul aproape gnomic, de sentinţă concentrată în câteva versuri (inclusiv în haiku-uri). Scrisul, dragostea şi singurătatea sunt temele principale ale poeziei lui Savu Popa.

„Camera fără prize” este locul în care singurătatea are „parfumul unei plante carnivore”, dar şi laboratorul încercărilor scriptice: „Nu îmi iese. Nu îmi iese şi gata. Arunc la coş întruna foi mototolite. Nici nu ştiu cât timp a trecut. În camera de la etajul 5 nu există, nu a existat vreun ceas. De ce să mânjesc aceşti pereţi, acest aer, cu treceri nejustificate ale orelor... Oricum, pereţii sunt bătrâni, ursuzi, cu urechile pline cu clei întărit. De abia mă mai înţeleg cu ei. E mai greu decât înainte” (Şi sunt doar un chiriaş). Simbolic vorbind, „camera fără prize” reprezintă obscuritatea sinelui, tenebrele pulsiunilor inconştientului, întunericul chinuitor din care poetul reuşeşte să iasă la lumină prin intermediul poeziei: „Înainte de a vorbi,/ ascult/ cum creşte această noapte/ ca firele de iarbă pe un câmp de luptă./(…)/ La capătul tunelului, o lumină incinerată,/ lumea în clocot,/ un vulcan,/ gata să izbucnească,/ un munte,/ pe cale să se surpe” (Cum creşte această noapte). Poezia lui Savu Popa nu este însă una explozivă sau torenţială, lava interioară incandescentă va fi îmblânzită prin filtrul rece al raţiunii şi se va transforma în discursul poetic al unui june cu aer de înţelept oriental. Există o ispită a poeticii neoexpresioniste, vizibilă în câteva dintre poemele mai lungi ale volumului (când zic lungi, mă refer la dimensiunea obişnuită de circa o pagină de carte): „Scrisul/ Se desfăşoară sub o zodie tumefiată,/ E încordare a simţurilor în risipire,/ Scrâşnire a oaselor devenite dinţi/ Care îţi jupoaie interiorul” (O creştere a pulsului peste limitele vieţii); sau transpusă ca viziune întunecată asupra existentului: „De atunci, visele mele nu sunt altceva decât ţipete de durere ale cărnii sfâşiate. Dacă mă trezeam, priveam cerul nopţii de un negru cirotic, care se mişca precum o imensă caracatiţă, cerul întunecat cât negrul de sub unghia universului. Luna părea din lemn mucegăit, după ploaie” (îmi acopeream cât mai bine carnea sfâşiată). Dar Savu Popa îşi învinge, de fapt, această propensiune disforică de a vedea realitatea (modelată, poate, şi de lectura unor poeţi post-expresionişti ca Ion Mureşan, Aurel Pantea, Nichita Danilov, de care s-a ocupat în teza sa de doctorat), devenind un constructor lucid al acesteia, de unde şi metafora războiului de ţesut, din uvertura la O cameră fără prize. Sigur, din ţesătura poetică nu lipseşte imaginaţia plastică, însă senzaţia dominantă rămâne aceea a străduinţei poetului de a pune ordine în lume, prin scris, într-un neaşteptat (la vârsta lui) ton olimpian.

De aceea, în ciuda diversităţii textuale exersate voluntar, din O cameră fără prize se reţine, mai ales, lirismul condensat, rarefiat, intensiv, prin care Savu Popa oferă o serie de definiţii poetice. De exemplu, ale dragostei sau ale poeziei: „Dragoste/ E atunci când/ Liniile din palma mea/ Se unesc/ Cu cele din palma ta,/ Devenind/ Fire de înaltă tensiune”; „Să te îndrăgosteşti/ Înseamnă/ Să treci/ Pe fusul orar/ Al altei inimi”; „Poezia funcţionează/ Ca o perfuzie,/ Când sunt deshidratat/ De la atâta realitate”; „Poezia,/ Un buton/ De dat/ Realitatea/ La maximum” ş.a. La Savu Popa se vede nu doar înzestrarea nativă, ci şi faptul că stăpâneşte bine tehnica poeziei, rod al unor stagii îndelungate în bibliotecă. El este un autor ale cărui texte, cu siguranţă, le vom citi în continuare, cu acelaşi interes (scrie constant nu doar poeme, ci şi proză sau cronici şi recenzii literare). Viitorul său literar se arată luminos.