Nicolae Prelipceanu face parte din fa-milia poetică a ironiştilor, a relativizanţilor şi a demistificatorilor, chiar dacă în rândurile şaizeciştilor (a debutat în 1966, cu Turnul înclinat) a predominat lirismul metafizic, grav, ceremonios. Ascendenţa sa poate fi căutată în spiritul nonconformist, aspru şi desolemnizant al „generaţiei pierdute” (de altfel, Prelipceanu îl aminteşte pe Geo Dumitrescu în mai multe poeme), iar consonanţa, în admiraţia pentru un poet al retoricii minorului şi desuetului, Petre Stoica (intrat în literatură cu aproape un deceniu înaintea lui, în 1957, cu Poeme). Apoi, cum indică şi unele referinţe textuale, Prelipceanu a asimiliat „lecţia” formală a poeziei postmoderniste americane (a beatnicilor, de pildă, ieşiţi din mantaua discursiv-toreanţială a lui Whitman). El respinge majusculele, morga bătrânicioasă, corsetele prozodice, limbajul obscurizant, asumându-şi, lucid şi aproape cinic, „minimalismul“ viziunii şi al stilului, debutonarea lingvistică, şarja (auto)ironică şi cruzimea denunţării „minciunilor“ romantice.

Petre Stoica are două arte poetice excelente, una fără titlu, în Iepuri şi anotimpuri (1976), iar alta, numită Poemele mele, în Copleşit de glorie (1980). Le voi folosi, de dragul expresivităţii lor, pentru a caracteriza şi poezia lui Nicolae Prelipceanu, în general, nu doar din noul său volum, funa máro, din 2022, de la Cartea Românească. Mai întâi, un rezumat apofatic: nu scrie „poeme cu arome de biscuiţi”, „poeme cu substrat hegelian”, „poeme despre coapsele femeilor din provincie care iubesc poezia subtilă”, „poeme despre nemurire şi despre gloria celor rămaşi în bezna piramidelor”, „poeme care să permită speculaţii absurde”, „poeme cu rime tocite ca rotiţele din Roskoful bunicului”, nu scrie ca să fie „adulat”, ci ca să-şi distrugă „posibilitatea de-a primi o cunună de lauri”. În Poemele mele, Stoica se adresează direct cititorilor, aşa cum o face adesea şi Prelipceanu: „poemele mele nu au strălucirea cozii de păun/ şi nici gust de migdale nu au/ iartă-mă frumoasă domnişoară ilfoveană/ ştiu că-ţi plac sonetele stropite cu eau-de-cologne/ şi iartă-mă iubite profesor de liceu/ ştiu că adori poemele al căror sens e obscur/ altfel privirea nu ţi-ar fi încruntată/ până şi în clipele în care faci amor/ şi iertaţi-mă cu toţii voi care acolo sus în balcon/ v-aţi aşteptat să arunc din gâtlej/ lungi triluri de privighetoare tradiţională/ dar gâtlejul meu e răguşit după atâta ţipat în pustiu/ asta e situaţia v-o spun cu deplină sinceritate/ poemele mele au duritatea pământului sărac/ parfumul lor e duhoarea florilor căzute în şanţ/ au strălucirea lămpii afumate/ gâfâie ca o roabă din secolul trecut/ au gustul unturii de peşte/ au gustul fructelor pădureţe”. Aşadar, nici poezia lui Prelipceanu, care „strigă în pustiu” (inima cu gura deschisă), nu se arată serafică, ermetizantă, barochizantă, preţioasă, duioasă, cantabilă; dimpotrivă, ea este una deliricizată, discursiv-narativizantă, colocvială, caustică, abrazivă, demitizantă, de umoare neagră, nelipsită însă de trimiteri livreşti, de accente ludice şi de discrete note elegiac-nostalgice. Iată acceaşi raportare la scris şi la gloria literară, pe care o „juca” odinioară şi Petre Stoica, într-un poem din funa máro: „nu mă interesează cine a mai luat premiile şi anul acesta/ pentru că eu nu concurez niciodată decât cu frunzele toamnei/ şi cu ale primăverii de-a pururi pierdute cândva într-o vară/ din anii trecuţi/ nu sunt interesat cine mai crede în mine şi cine mă face să cred/ eu mă uit în sus aşa cum alţii se uită în jos/ cu ochii închişi ca să văd numai ce trebuie/ (…)/ linişte linişte pace pace într-un cerc larg de dobitoace/ caline şi pline de mine/ şi pline de ele aşa cum şi eu/ acum când simt că nu-mi mai rămâne decât/ să mă strâng singur de gât/ chiar de gât/ doar atât” (doar atât). De asemenea, Nicolae Prelipceanu foloseşte, ca şi Petre Stoica, tehnica acumulărilor, a enumerărilor în cascadă, vizibile mai ales în poemul pomelnic al scriitorilor sau în supraoameni. Deşi fantomateca poetului (v. şi sala oglinzilor sau dimov şi dragă petre) are rolul de a păstra memoria literară, spiritul sceptic îşi adjudecă iarăşi victoria (precum în volumul precedent, la pierderea speranţei): „nu se mai poate recupera nimic din tot ce s-a pierdut/ odată pentru totdeauna/ nici zilele nici poeţii nici cărţile şi nici paginile lor de atunci” (urne/ urme). Până la urmă, însuşi titlul cărţii, cu sonoritatea lui exotică, funa máro, numele dat sirenei de pe un perete din Sulina tinereţii, reprezintă himera lucrurilor trecute, risipite ca un fum în vâltoarea vremii: „însă ea/ nu se temea/ şi se estompa/ umbra ei/ iar apoi/ după ea/ chiar şi noi” (funa máro). Mai sunt şi alte poeme melancolice despre fuga timpului (v. dimineaţă de august, cu intertext eminescian) sau despre senzaţia de destrămare, aidoma spumei valurilor (nici de data asta). Extrem de puternic este un autopamflet care reliefează sentimentul nimicniciei, dur, contondent, acid în privinţa propriilor temeri şi laşităţi (comune, de altfel, în epoca de tristă amintire a comunismului): „te-ai temut te-ai scurs prin viaţă aşa cum se scurg/ lichidele murdare prin canalele ascunse şi prin rigolele deschise uneori/ purtând cu ele purtând cu tine tot ce nu ar fi trebuit să accepţi/ tot ce ar fi trebuit să refuzi de la început/ ai căutat liniştea şi nu ai avut curajul să-ţi dai foc precum jan palach la praga/ când ai simţit că aşa nu mai merge şi totuşi ai continuat”.

Criticul literar Dan Cristea afirma, pe bună dreptate, că Nicolae Prelipceanu este şi un poet al „vibraţiei civice şi deconstrucţionist al minciunii sociale” (într-un fragment reprodus pe coperta a IV-a). De fapt, cred că el este şi cel mai redutabil poet de azi al criticii social-istorice, dimensiune care apare aici în prima secţiune a volumului, patrioticéle. Poemele veştejesc progresismul/ utopismul derbedeilor: „corcituri spurcăciuni gunoaie et cetera et/ cetera cu care cântau cândva fraţii petreuş în maramureşul/ erei trecute/ care vine mereu vine mereu calcă totul în picioare(le ei) putrede/ nemaivăzute nemaiauzite nemaipipăite/ ne mai? ne mai”; superstiţiile, credinţele naive, fatalismul nemuritor şi absenţa responsabilităţii personale: „takimuri takimuri se mira japonezul rătăcit pe la noi întrebând la ce se înghesuie ăia/ takimuri takimuri ar spune dacă ar mai întreba şi acum când/ cozile urcă spre patriarhie sau chiar şi mai sus/ viaţa noastră a fost orânduită între oase/ îţi rup oasele striga torţionarul/ mi-au rupt oasele suspinau victimele/ vai oasele mele cântă maneliştii vremurilor noi/ coadă la oasele sfinţilor să ne facem binesă nu ne mai fie dureri　în loc de viaţă/ coadă la tacâmuri altădată ca un antrenament pentru ce avea să urmeze/ coadă la şi coadă la” (tacâmuri de sfinţi/ hrana sufletelor); morbul puterii dictatoriale, care-i contaminează şi pe aparenţii democraţi (text vesel despre o lume tristă sau visul unei dimineţi de toamnă), nepăsarea ori egoismul privilegiaţilor (acum titanicul), uniformizarea ca efect al supravegherii continue (o uniformă diformă amorfă stupidă conformă), credulitatea electoratului (patriotica), goana perpetuă către ceva presupus important (curse de viteză cu dricurile), naţionalismul găunos („hai să-ţi arăt bucureştiul noaptea” spuneaţi odată), repetabilitatea istoriei, ca-ntr-o piesă de teatru absurd, o farsă tragică, în fond, dincolo de jocul buf de pe scena publică: „pe măsură ce trece timpul peste mine şi peste voi/ istoria se scălâmbăie şi-mi apare clar chipul hidos/ al unui fel de iazmă din spatele ei/ ca atunci când dosul oglinzii s-a coşcovit/ şi brusc se vede cel care manevra de acolo marionetele/ în toată splendoarea lor” (eterne).

În funa máro, vitalitatea ironistului se combină cu melancolia difuză a alergătorului de cursă lungă, însă constatarea că „un poet bătrân nu mai face doi bani/ (…)/ i s-au rărit cuvintele ca şi părul” (un poet bătrân) este contrazisă chiar de volumul de faţă. Remarcabil prin autenticitate, inteligenţă artistică şi libertate a spiritului.