Finanţarea culturii este o problemă spinoasă, nu de ieri-de azi, menită să suscite dezbateri, controverse, reacţii lucide ori pătimaşe, în funcţie de educaţia, formaţia intelectuală sau de viziunea ideologică a celor care concep politicile publice în domeniu ori, pur şi simplu, îşi dau cu părerea despre temă. O paletă de opinii diverse am încercat să adunăm şi noi prin ancheta din numărul de faţă al revistei Ramuri. Răspunsurile, nu foarte multe, creionează, totuşi, un tablou multiperspectivat asupra unui subiect fierbinte, pe care unii l-ar putea arunca imediat din mână, de teamă să nu se ardă.

De ce am întrebat mai întâi despre un concept de cultură (pe care să ne bazăm punctul de vedere sau, eventual, cu care ar trebui să opereze statul în finanţarea culturii)? Unele teorii critice postmoderniste, cum ar fi deconstructivismul, abolesc dihotomia dintre cultura înaltă şi cultura populară (Pop Culture). Eliminarea criteriilor axiologice ar putea face irelevantă discuţia despre finanţările de la bugetele publice. Fără ierarhie valorică, ori finanţezi totul, ori nimic (şi cel mai simplu pentru un stat ar fi să nu finanţeze nimic). Cultura populară (comercială) s-ar autofinanţa, cultura înaltă s-ar diminua până spre dispariţie. Teoreticienii (neo)marxişti au găsit însă alte criterii care să valorizeze produsele cultural-artistice (şi să solicite finanţare, de la stat, dar şi dinspre privat), în speţă, ideologice (criteriile Political Correctness). Pe de altă parte, conservatorii hard, din zona extremei drepte, simţindu-se ameninţaţi de pericolul globalizării, pledează pentru finanţarea culturii naţionaliste (cu tentă folclorică sau religioasă). Libertarienii refuză (aproape) orice implicare a statului în finanţarea culturii. Deşi se cred superiori atât socialiştilor, cât şi conservatorilor, perspectiva lor asupra finanţării culturii este la fel de îngustă. În piramida lui Maslow, nevoia dezvoltării personale (aceea care reflectă şi nevoia de cultură, de artă) se află pe ultima treaptă. Nevoile de bază, primare au determinat evoluţia omului, comunicarea, asocierea, cooperarea în vederea supravieţuirii. Piaţa liberă. Tot nevoile de supravieţuire şi de îmbunătăţire a traiului au generat, să zicem, descoperirile tehnico-ştiinţifice şi progresul economic.

Însă cultura tehnico-ştiinţifică nu reprezintă întreaga cultură. Ce facem în privinţa culturii umaniste? Trebuie să ai o viziune destul de romantică asupra fiinţei umane (ceva gen mitul „bunului sălbatic”) să crezi că aceasta are o înclinaţie naturală spre instrucţie/ educaţie/ cultură (da, în fapt, e vorba despre o trinitate, cultura fiind legată indiscernabil de instrucţie şi de educaţie). Fără obligativitatea învăţământului (gratuit, finanţat de state, până la o anumită vârstă), oare câţi copii ar merge la şcoală? S-ar putea face un experiment, însă nu e necesar, e suficient să privim de-a lungul istoriei, de dinaintea Epocii Luminilor. Dacă întrebi un om de pe stradă, puţin sau precar educat, despre finanţarea culturii (literatură, teatru, cinematografie, arte vizuale etc.), îţi va răspunde: „Dă-i dracu’ de trântori cu arta lor cu tot!”. În esenţă, acelaşi lucru, dar în termeni elevaţi, îţi va răspunde, de pildă, un economist libertarian. Fiindcă pentru el contează doar ce se vinde. Operează cu un concept diferit nu doar de cultură (deşi n-o spune direct, este vorba despre cultura de consum), ci şi de valoare. Un astfel de tip uman, format în spiritul liberalismului radical, n-ar ajunge niciodată să-i considere, de pildă, pictor de valoare pe un Vincent van Gogh, care a vândut un singur tablou în timpul vieţii sale, sau scriitori de valoare pe un Kafka (de asemenea, cât a trăit, a fost ca şi necunoscut) ori pe un Proust (atât de refuzat de succes că-şi plătea publicitatea în presa vremii, ba chiar îşi scria singur recenzii sub pseudonim). Precum în multe alte cazuri, nişte specialişti din zona culturii umaniste, care n-au ţinut cont de valoarea de schimb, de vandabilitatea lor, de succesul de public, le-au relevat valoarea estetică, i-au „canonizat”, i-au introdus în programele de învăţământ. Ulterior, unii dintre ei, „clasicizându-se”, au căpătat şi valoare de schimb, succes comercial. Dar, dacă lumea în care trăim s-ar mişca doar plecând de la valorile de schimb, îndrăznesc să spun că ea ar fi mult mai primitivă şi mult mai săracă intelectual şi spiritual. Nume celebre azi ale culturii umanităţii (începând cu Platon şi Aristotel) fie s-ar fi pierdut în negura uitării, fie ar fi rămas în scriptele unor şcoli de gândire sau artistice sectare. Ceea ce pare azi sau chiar este un succes de piaţă (al mai tuturor marilor filosofi, gânditori, artişti) a reprezentat, la origine, o valorizare în absolut, fără legătură cu legea economiei de piaţă, a cererii şi a ofertei. Ce cititor ar fi „cerut” un roman de Joyce? (să dau un exemplu extrem). Astăzi, graţie unor filologi (scriitori, critici literari, editori prieteni) care au ignorat gusturile obişnuite ale cititorilor (cererea), Joyce beneficiază chiar şi de o sărbătoare populară în oraşul său de baştină, Bloomsday, atrăgând turişti din toată lumea.

Dacă privim bunurile culturale ca pe nişte mărfuri printre altele, circulaţia lor devine şi mai strâns legată de puterea economică (individuală sau statală) şi lingvistică. Succesul de piaţă/ vânzare necesită bani pentru promovare, publicitate, agenţi de artă, participare la târguri, plus, în cazul culturii scrise, o limbă de largă circulaţie internaţională (traducerile mai micşorează handicapul celor care scriu în limbi cu număr restrâns de vorbitori, însă ele presupun alte investiţii financiare). Ideal ar fi ca mediul privat de afaceri să finanţeze masiv cultura (cultura înaltă, fiindcă cealaltă, de masă, nici n-are nevoie). Dar cine trăieşte într-o lume ideală? Dacă ne referim la ţara noastră, situaţia ar putea fi chiar dramatică. Finanţările private sunt reduse în ceea ce priveşte cultura înaltă, piaţa de carte este mult mai mică faţă de alte ţări, iar Barometrul de Consum Cultural pe anul 2018 constata că românii au cheltuit, în medie, 27 de euro de persoană pentru cultură (media europeană fiind de cinci ori mai mare). Este greu de imaginat ce ar fi însemnat cultura română fără finanţare de la bugetul de stat (pe plan extern, rămâneam cunoscuţi tot cu expatriaţii Cioran, Eliade, Ionesco, Brâncuşi). Aici reiau o întrebare cheie: ar trebui un stat să sprijine cultura naţională? (naţională, nu naţionalistă). Răspunsul meu este afirmativ. Cultura naţională nu trimite doar la identitatea ta în lume, la prestigiul simbolic, ci poate aduce şi putere politico-economică. Statele puternice finanţează puternic învăţământul, cercetarea şi cultura, direct sau indirect (prin legi, facilităţi fiscale, care stimulează sponsorizările şi investiţiile private în aceste domenii conexe). Capitalul simbolic se poate transforma în capital economico-financiar prin turism cultural şi industrii creative (prezervarea şi sporirea patrimoniului arhitectonic şi muzeal, festivaluri literare, teatrale, de film, târguri de carte etc.). În România, mulţi artişti, inclusiv dintre cei ce se desemnează cu orgoliu ca fiind „independenţi”, au accesat bani pentru proiectele lor cultural-artistice prin programele de finanţare ale statului (Administraţia Fondului Cultural Naţional, Centrul Naţional al Cinematografiei), de la Ministerul Culturii sau de la administraţiile locale (consilii judeţene şi primării). Tot aici, sunt de menţionat programele de traduceri literare şi participările la târguri internaţionale de carte, finanţate prin Institutul Cultural Român. Dacă astăzi avem câţiva scriitori români (mai ales) contemporani traduşi, cunoscuţi şi premiaţi în străinătate, acest fapt se datorează, în mod covârşitor, acestor finanţări de la stat. Dacă astăzi se vorbeşte în Europa despre Noul Val al cinematografiei româneşti şi filme ale regizorilor autohtoni au fost premiate la festivalurile internaţionale de gen, acest fapt se datorează, iarăşi, într-o uriaşă măsură, finanţărilor de proiecte prin Centrul Naţional al Cinematografiei. Banii Fondului provin din aşa-numita „taxă de cinema”, prevăzută în Legea Cinematografiei nr. 328/ 2006 (da, tot un fel de „taxă de solidaritate”, ca şi taxa pe timbrul literar, plătită de companii private: comercianţi de suporturi video/ audio, firme de cablu, televiziuni, agenţii de publicitate etc.). Creditele date producătorilor de film prin C.N.C. nu se mai pot rambursa, întrucât consumul de filme româneşti (oricât ar fi ele de premiate ca filme de artă de către specialiştii domeniului) este extrem de mic. N-am cercetat problema, nu ştiu cum au fost finanţate, dar, cu siguranţă, filme de Fellini, Antonioni sau Godard (să numesc doar trei maeştri ai cinematografiei mondiale) nu se compară la vânzări cu un oarecare blockbuster american.

Pot să dau şi alte exemple de manifestări culturale, deja de tradiţie, care au căpătat, cu vremea, şi prestigiu internaţional (nu numai naţional) sau succes de stimă (al specialiştilor), dar şi succes de public (cu afluenţă turistică), toate cu finanţare dacă nu integrală, oricum decisivă, de la bugetul naţional şi de la cele locale: Transilvania International Film Festival (TIFF), Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu (FITS), Festivalul Internaţional Shakespeare – Craiova, George Enescu Festival – Bucureşti, Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere – Iaşi (FILIT), Festivalul Internaţional de Literatură de la Timişoara (FILTM), Festivalul Internaţional de Poezie – Bucureşti (FIPB) ş.a. Sigur, cine n-are nicio apetenţă pentru consumul cultural, nu citeşte reviste de cultură, nu se informează ar putea cu uşurinţă să decreteze că statul (român, în speţă) nu finanţează nimic de succes (deşi, repet, succesul de piaţă nu este singurul criteriu la care ar trebui să ne raportăm când valorizăm un produs cultural). Inclusiv revistele de cultură (nu doar ale Uniunii Scriitorilor din România) sunt finanţate (şi) de stat (prin Ministerul Culturii) şi, chiar dacă nu-s mari, subvenţiile acestea le ajută să supravieţuiască (nici ziarele pe hârtie nu se mai vând, dar ce să facem? Nu putem să ne transformăm revistele de cultură în presă mondenă sau de can-can).

Un tehnocrat ar putea, de asemenea, să găsească inutilă cultura umanistă şi finanţarea ei chiar de către stat. Pentru că nu-i vede câştigul financiar ori un câştig imediat, cuantificabil. Dacă identitatea naţională este un concept/ construct prea abstract şi istoricizabil (pasibil de metamorfoze), umanitatea noastră, ca fiinţe sociale, n-ar trebui să-i fie străină. Vectorul prin care se păstrează, se transmit şi se respectă valorile umaniste fundamentale (dincolo de orice ideologie politică sau religioasă) este cultura umanistă. Paul J. Zak, un economist cu studii de neurologie, atinge punctul esenţial al acestei problematici în Molecula morală. Sursa iubirii şi a prosperităţii: „Dascălii experimentează chiar cu soluţii software care contribuie la scăderea stresului şi înlesnesc legăturile interpersonale. Dar, când vine vorba de sporirea empatiei, există o tradiţie milenară ce s-a dovedit foarte eficientă în trezirea sentimentelor umane. E vorba de o temeinică predare a ştiinţelor umaniste – literatură, limbi străine, filozofie, istorie, muzică şi artă –, toate acele lucruri (persiflate uneori şi considerate inutile) care constituiau odinioară etalonul de apreciere a unui om educat. Deşi studiile umaniste ni se par adesea fără importanţă practică, trebuie să ne amintim că sistemul oxitocinei este reglat şi consolidat ori de câte ori intrăm în pielea altei persoane citind o carte bună, ascultăm o sonată sau ajungem să înţelegem o cultură străină sau o altă epocă istorică. Aşadar, e adevărat că trebuie să ne dotăm cetăţenii cu aptitudini tehnice, pentru a-i ajuta să-şi găsească de lucru, dar nu ne putem permite să neglijăm alte deprinderi încă mai importante – să citească, să scrie, să gândească, să-şi dezvolte sensibilitatea. Toate acestea le permit să devină oameni cu adevărat întregi, cărora le pasă de lumea în care trăiesc” (trad. de Anca Bărbulescu, Editura Humanitas, 2015).