| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Gabriela GheorghişorDestrămare (fragmente) Sufletul meu destrămat ca o dantelă veche nu mai poate înveli niciun suflet. Mi-am promis în jurnal, la optsprezece ani, că o să fiu scriitoare, cum te întrebau oracolele din copilărie: Ce vrei să devii când te faci mare? Cu ce literă începe numele băiatului care-ţi place? Asta era amuzant. Nu există litere pentru fata de împărat fără stea şi fără noroc. La naşterea mea, ursitoarele s-au făcut criţă. Mă mişc precum o ţestoasă care nu mai găseşte drumul spre mare. Când îmi scot vălurile Pielea mea străluceşte ca mătasea. Tu îmi numeri vertebrele de parcă aş fi o specie preistorică. Sunt laptele cu cacao care-ţi plăcea când te jucai Ţară, ţară, vrem ostaşi. Sunt ostaşul tău, îmi spui şi adormi mângâiat în braţele mele. Dimineţile ne iubim cu disperare şi nu mai auzim trenurile care trec, nici avioanele ce zboară spre Europa. În ce ţară ai vrea să trăieşti? În ţara în care dragostea nu moare după zece sau douăzeci de ani. Suntem la limită, până unde crezi că ne putem întinde? Patul meu este cam mic pentru tine şi prea bătrân pentru un vis nou. Au izbucnit iar războaiele în lume, moartea trezeşte pofta de dragoste. Câte scântei scoţi pe gură, femeie? Te enervezi când eu nu mai tac şi nu vreau să fiu prinţesa adormită. Eşti cu un picior în Orient şi cu o talpă ieşită din mit. Iar baţi câmpii şi-l citezi pe Nichita, dar degeaba, poeta are prea multă viaţă personală. Aici, la marginea Occidentului ne permitem deja luxul de a fi singure. Cărţile ne ţin loc de bărbaţi, păpuşile ne-au ţinut loc de copii. Seminţia mea se va stinge şi nu pot să sufăr îndeajuns pentru asta. Poate că nu sufăr îndeajuns pentru nimic, nici pentru neam, şi nici pentru ţară. Nu am rădăcini, nu am viitor în sângele meu. Patria e somn fără vise. Când te pocneşte realitatea umbli cu fruntea bandajată ca un rănit de război. Sufletul meu deşirat ca pânza Penelopei noaptea nu mai poate înveli niciun suflet. Vedeam lucruri care ar fi putut fi frumoase, dacă le-aş fi putut atinge. Dar nu le-am atins niciodată şi niciodată n-o voi mai face. Erau ca gheaţa fragilă sau sticla... Stanislaw aş putea fi eu, nu numai boala te împiedică să atingi frumuseţea. Frumuseţea din artă e adesea zaharisită, prea amară, prea acră, prea iute. Frumuseţea divină doar este. Vezi călugăriţa care urcă treptele în genunchi, vezi lumina dimprejurul crucii. Eşti la Roma şi auzi ţipătul sfâşietor al pescăruşilor în noapte. Treci dintr-un film în altul până când ajungi la imaginea însorită. Ai găsit iar punctul de fugă din tine, dar acum ţestoasa s-a răsturnat şi se zbate zadarnic. Mâna lui Dumnezeu o întoarce, gingaş, ca pe o păpuşă stricată. Nu va rămâne din mine decât carapacea asta din cuvinte vag potrivite. Fosforescenţa licuriciului cine o poate vedea? Noaptea e deasă. Dacă voi apuca să îmbătrânesc, o să-mi pun mănuşi din dantelă, o să îmbrac rochii de catifea, o să port brăţări şi mărgele, o să fiu scânteietoare ca un altar ambulant. Uite-o pe baba aia nebună, vor striga după mine copiii din cartier. Şi-a scos moliile la plimbare, îşi vor da coate gospodinele măritate. Asta-i domnişoara Havisham, va medita gânditor vreun intelectual cu ochii pe fereastră, în pană de idei. Poate sunt la jumătatea drumului, Poate chiar mai puţin. Islamiştii decapitează evrei şi creştini, e vacanţă, elevii sparg baloane în scara blocului, zgomotele mă cutremură ca împuşcăturile. Văd globul ca un balon în mâna unui dictator, e o peliculă veche. Explozia mă năuceşte. Trezeşte-te, îmi spun, dar piramidele de trupuri însângerate ale omenirii s-au întipărit pe retină. Realitatea a ajuns un film psihedelic şi nu ai niciun zid să te aperi. Zidul plângerii se mută înăuntru. Liniile din palmă se şterg. Sufletul meu destrămat ca o velă putrezită de corabie eşuată la mal nu mai poate să învelească niciun suflet. Pygmalionii se îndrăgostesc de Galateele lor, eu mă uit la cer cu luneta. Uite-mă aici, în tranşeele inimii, cu toate trupurile mele mutilate. O dată la şapte ani capăt un corp nou, vorba vine, că e tot mai rablagit. Sunt balerina dintr-un glob muzical, dar cineva a pierdut cheiţa. Schimb mereu persoana verbului şi nu mai ştiu când vorbesc cu tine sau cu celălalt eu. Nu ştie oricine să bată toaca, însă clopotul meu e mişcat şi de vânt. Îţi arunc pietricele ca Hansel şi Gretel, să găseşti mereu drumul spre mine. Tu îmi laşi firimiturile de la masa de seară şi pleci. Adorm, în sfârşit, iar din coapsa mea se naşte un bărbat fabulos. Îl închid în pumn şi lovesc toate zidurile până ce oasele mâinii sunt zdrobite. De sub tencuiala scorojită răsar chipuri de sfinţi cu aureole însângerate. Sufletul meu deşirat ca un ciorap de mătase nu mai poate înveli niciun suflet. De Joi Mari făceam focul cu boji şi puneam împrejur scaune şi căni cu apă. Am mereu un tacâm în plus când mănânc, pentru vii sau pentru morţi. Tu eşti bobul meu fermecat de cafea, te port în geantă ca pe grăunţele de tămâie. Eşti un copil care umflă baloane colorate în cenuşiul deşertului. Un bărbat care îngenunchează în faţa candorii încă mai poate spera. Între buzele noastre calde se naşte poezia. Dimineaţa, gunoierii strâng pieile mele uscate. Câtă viaţă şi câtă moarte se adună într-un inel de cununie? Iubirea mea este apa vie care îţi irigă venele. Dacă eu voi pleca, o să te faci pulbere cum s-ar fărâmiţa mumia lui Lenin la contactul cu aerul. Femeile ţes din lacrimi pelerine pentru bărbaţii plecaţi pe front. Pe frontul inimii mele, nimic nou. Stau sfârtecată în tranşee. Când apari, caisul de lângă fereastră înfloreşte zănatic, bruma de a doua zi îl cuminţeşte. Viaţa e o flotă de avioane de hârtie azvârlită în mare. Scârnavă, pământie, de pe cruce, Maria Magdalena mi-a zâmbit fecioară. Isus plângea-n genunchi în faţa ei. Cu moartea pe dragoste călcând, singură mă îndrept spre lumină. Sufletul meu deşirat ca un voal de mireasă aruncat într-o tufă de mărăcini nu mai poate să învelească niciun suflet. Scriu cu degetul pe geamul aburit până când se vor şterge toate. Scriu. Deocamdată, e singura dovadă că exist. Dacă vrei să-l parafrazezi pe Fellini, o să spui că viaţa e o combinaţie de magie şi chiftele. Când ne iubim, suntem doi pitici într-o căsuţă de turtă dulce. Scriu prea mult despre dragoste şi moarte, un cuţit ascuns într-un morman de catifea. Rup carnea şi dau de simboluri, orice boală e şi metafizică. Sunt genul care strânge provizii ca o cămilă, numai iubirea ta nu o pot înmagazina. Când mă simt singură, mă gândesc la păpuşa mea din copilărie. Nu o doare nimic. Fericirea e un obiect din plastic.
Aş modela fluturi din vată de zahăr pe trupul tău, dar dragostea mea s-a retras într-o jucărie de pluş. Ne vom ofili în grădini îngrijite, vom săruta de nevoie, din obişnuinţă, din politeţe sau din datorie. Poate că vorbesc dintr-un mormânt, poate sunt doar un gargui năuc pe o catedrală în ruine. Sufletul meu destrămat ca o cruce de lemn putrezită se mai poate iar aduna? |