Desenez harta globului pământesc:

insula mea, ţara ta, Italia şi imperiul celorlalţi.

Cel mai des explorez insula,

pare o călătorie către centrul lumii,

cobor trepte, intru în tuneluri,

merg ca prin catacombele Romei,

dar nu ajung vreodată la capăt,

uneori mai văd şi lumina,

irizată într-un vitraliu colorat

de bătrână catedrală gotică.

E ca şi cum aş exfolia o ceapă,

scot straturile unul după altul,

miezul nu e de găsit nicăieri.

Asta era undeva definiţia ironiei.

Ţara ta este învăluită în ceţuri,

un ţinut enigmatic de basm,

nu mă laşi să vizitez decât teritoriile de margine,

spaţiile însorite, caline,

în care trupul se poate lipi de alt trup

fără consecinţe, fără primejdie.

Când trec, fără ştirea ta, linia interzisă,

calc timid peste câmpul minat.

Dar poate că bomba stă chiar în pieptul meu

şi de asta îţi e mereu teamă.

În Italia călătoresc fără grijă,

port o trenă de lumină şi păşesc ca pe ape.

Topesc câte-o rază de soare şi o sorb din cafea,

aerul mă mângâie precum mâna lui Dumnezeu.

Frumuseţea din jur mă însufleţeşte,

mă face un gladiator neînvins.

În imperiul celorlalţi îmi car leşul în spinare,

este mai greu decât crucea de lemn,

toţi rup din el bucăţi mari,

însă nu se uşurează deloc,

creşte monstruos şi mă cocârjează.

Când cad în genunchi, mă gândesc disperată

în ce punct de pe hartă să fug.

În locul pe care nu-l poţi contura niciodată,

ştii că va fi cea mai frumoasă călătorie.

În noaptea de solstiţiu ţi-am vorbit

despre falsitatea jurămintelor la căsătorie,

nimeni nu cunoaşte termenul

de expirare a iubirii,

însă toţi o promit până la moarte.

În noaptea cea mai scurtă din an,

ne-am iubit fără jurăminte,

de cuvinte, noi nu avem nevoie,

dar înainte să cânte cocoşul de două ori

de mine te-ai şi lepădat.

În aceeaşi clipă ai îmbătrânit

în fotografia din laptopul meu.

Mirosea a Occident. Un meteorit,

căzut pe strada unui oraş anodin din câmpia Dunării.

În anii ‘90, mirosul Occidentului era un parfum

Giorgio Armani.

Când mă îmbrăţişa

mă simţeam pe o plajă caldă la apus.

Pe atunci, nu citisem Cartea de nisip

şi nu mă gândeam la comparaţii livreşti.

Era nesfârşit, se strângea şi se risipea întruna

pe muzica celor de la Led Zeppelin.

Mi-a lăsat o casetă, am păstrat-o mult timp,

până când casetofoanele au dispărut.

Bărbatul meu de nisip are tot optsprezece ani.

Nu vreau să mi-l imaginez cu părul cărunt,

veştejit sau cu burtă, ca băutorii de bere.

Aş putea să-l recompun minuţios

dintr-o picătură de parfum.

În vara în care l-am cunoscut

am devenit frumoasă.