Poezia vie este o culegere de eseuri (cvasi)monografice despre douăzeci de poeţi contemporani (Gellu Naum, Ştefan Aug. Doinaş, Leonid Dimov, Petre Stoica, M. Ivănescu, Ileana Mălăncioiu, Virgil Mazilescu, Nicolae Prelipceanu, Ion Pop, Adrian Popescu, Ion Mircea, Dinu Flămând, Gabriel Chifu, Traian T. Coşovei, Ion Stratan, Mariana Marin, Bogdan Ghiu, Marta Petreu, Marian Drăghici, Ioan Es. Pop). Criteriul mărturisit şi imediat vizibil al alegerii acestora pentru figurarea în volum îl constituie analiza cuprinzătoare şi aprofundată, exersată, de regulă, pe o antologie reprezentativă, din care rezultă imaginea de ansamblu a universului poetic. I s-a reproşat criticului absenţa unei „perspective mai înalte, a istoriei literare“ şi a unei „critici mai exigente, care să includă judecata de valoare. Ambele lipsesc cu desăvârşire din cartea lui Dan Cristea, în care Poezia e atât de vie, încât toţi cei douăzeci de poeţi beneficiază de un tratament identic. Am ajuns la o clinică de înfrumuseţare. Că e vorba despre Leonid Dimov sau despre Gabriel Chifu, despre Gellu Naum sau Dinu Flămând, Ileana Mălăncioiu ori Ion Pop, Ioan Es. Pop sau Bogdan Ghiu, Mariana Marin sau Marta Petreu (alegeţi dumneavoastră, din fiecare binom, postura poetică forte), Dan Cristea procedează în acelaşi fel. (…) o lectură laxă, neselectivă, sau selectând numai în ordine simbolică (…).Toţi autorii utilizează simboluri, metafore, imagini specifice, o anumită sintaxă - şi concep într-un anumit fel poezia. Ei nu se acreditează prin atât ca poeţi adevăraţi, ci ca producători de texte pe care criticul are datoria să le ierarhizeze. Între ele şi în interiorul lor.“ (Daniel Cristea-Enache, „Eul care tot scrie“, în România literară, nr. 14/2008). În primul rând, adoptând o anumită grilă interpretativă, poţi cumva să procedezi în mai multe feluri? Chiar dacă procedează într-un singur mod (cu menţiunea că deseori sunt evidenţiate şi elemente de poetică şi stilistică), adică tematist, Dan Cristea configurează totuşi universuri poetice distincte, descoperindu-le trăsăturile, temele, motivele şi figurile specifice. În al doilea rând, criticul extrage poeţii respectivi din contextele istorice aferente (aceştia aparţinând unor generaţii şi promoţii diferite) tocmai în baza unei judecăţi de valoare implicite (nepropunându-şi o panoramă a poeziei româneşti contemporane, lipsesc, fireşte, mulţi poeţi semnificativi, care „ar fi întregit şi peisajul şi numărul valorilor“). O altă listă de valori ale poeziei româneşti postbelice, scăzând sau adăugând alte nume, este, bineînţeles, posibilă. Însuşi Dan Cristea precizează că nu e vorba de preferinţe exclusive. De realizarea unui top, nici atât, având în vedere diversitatea formulelor lirice şi diferenţele de vârstă poetică ale autorilor analizaţi. Dan Cristea nu s-a afirmat drept un critic doctrinar, care să susţină cauze generaţioniste sau anumite paradigme poetice. Impresia de „tratament identic“ poate veni, prin urmare, ca efect al unei receptivităţi fără prejudecăţi a variatelor tipuri de poezie, neomodernistă, neoexpresionistă sau postmodernistă, categorisiri care suscită mai puţin interesul criticului, importantă rămânând numai calitatea intrinsecă a textelor.

Acelaşi criteriu axiologic operează şi în interiorul analizei fiecărei opere poetice, Dan Cristea comentând, nu întâmplător, antologii, antologia presupunând deja o selecţie. Cu alte cuvinte, doar producţia poetică exponenţială (şi, implicit, valoroasă), nu şi nisipul, poemele mai puţin reuşite, regăsibile aproape la orice creator şi care ar fi reprezentat o materie fecundă de observaţii critice. Chiar şi în atari condiţii, Dan Cristea atrage totuşi atenţia asupra realizărilor de excepţie (de exemplu: „Al doilea poem, O dimineaţă în curte, o adevărată capodoperă a comediei de limbaj, poate fi considerat în acelaşi timp şi ca textul cel mai evident subversiv compus de Dimov în contextul epocii respective“; „Capodopera volumului o constituie Prefaţă, unul dintre cele mai bune poeme pe care le-a scris vreodată Mazilescu“). Oare până la ce nivel de acribie ar fi trebuit să meargă ierarhizarea textelor poetice ale unui autor? Şi, pentru a satisface înaltele exigenţe critice ale lui Daniel Cristea-Enache, era necesar ca Dan Cristea să grupeze diadic poeţii, precum în articolul citat mai sus, alegând din fiecare binom postura poetică forte? Adică spunând că Leonid Dimov este un poet mai mare decât Gabriel Chifu, Gellu Naum decât Dinu Flămând ş.a.m.d.?

„Ar fi fost de aşteptat, de asemenea, ca Dan Cristea să pună în relaţie poeţii pe care îi analizează, amplasându-i în diversele contexte, distribuindu-i în tendinţe şi trasând, cu acestea, liniile directoare ale poeziei româneşti postbelice. De la Gellu Naum şi Ştefan Aug. Doinaş la Ioan Es. Pop, putea fi făcută măcar schiţa evoluţiei, dacă nu harta ei topometrică. Dar raportarea la un anumit moment din «desfăşurătorul» istoric, la diferitele etape din lirica noastră, cu inerentele discontinuităţi, rupturi, adeziuni şi diferenţe generaţioniste, e aproape inexistentă“ – adaugă acelaşi Daniel Cristea-Enache. Numai că Dan Cristea nu şi-a propus asemenea obiective, obligatorii pentru o istorie literară sau pentru un studiu panoramatic. Miza volumului o constituie relevarea, în toate cazurile, a figurilor imaginarului poetic şi a modului de structurare a universului liric. Oricum ar fi (se pare că în viziunea unora, mult prea mică), ea a fost atinsă. Din acest punct de vedere, Poezia vie se dovedeşte o carte onestă şi nu este deloc fair să-i atribuim ţeluri de altă natură. Apoi, doar eul care scrie devine o „cheie franceză“ şi nu şi eul ca „nomenclator“, ca „declinare de euri“ şi ca „multiplicitate de existenţe“ (cum susţine Daniel Cristea-Enache), atribut regăsit într-adevăr la mai mulţi poeţi (deşi ipostazele multiple ale eului sunt diferite de la poet la poet), dar care nu reprezintă decât una dintre observaţiile rezultate din analiză şi nu o presupoziţie de lucru. Ajungem, inevitabil, tot la o problemă de subiectivitate (temă atât de dragă lui Dan Cristea), însă, de data aceasta, a eului care citeşte (înainte de a scrie), a eului critic reţinând asemănările (sau invariantul), fără să meargă mai departe, la nivelul disocierilor (variantele). Este, astfel, o mare deosebire între discutarea măştilor lirismului „impersonal“ al lui Ştefan Aug. Doinaş şi „eul în exces, care rupe cadrele reprezentării obişnuite“ din poezia lui Petre Stoica, un „eu care, efectiv, sare din tablou, pentru a-şi afirma prezenţa, gusturile şi preferinţele, participarea, identificarea, dar şi diferenţa“. Şi, iarăşi, între eul fictiv şi multifaţetat al lui Gabriel Chifu, care vorbeşte, „cel mai adesea, despre multiplicitatea eurilor“ fiinţei umane şi eul preponderent biografist al Marianei Marin „care poartă cu sine sentimentul greu al unei fatalităţi nefaste“. Nu tot ceea „ce este valabil la un poet e valabil la toţi“, chiar dacă problematica eului va fi urmărită, cu predilecţie, la fiecare poet, constituind, alături de constanţa metodei critice, elementul coagulant al eseurilor din Poezia vie.

Obiecţia care s-ar putea formula demersului lui Dan Cristea ar fi legată de absenţa, la finele excursurilor analitice, a unei minime sistematizări a recurenţelor poetice semnificative şi a ideilor critice forte. Altfel, Poezia vie aduce, prin minuţiozitatea, subtilitatea şi pertinenţa interpretărilor, o contribuţie esenţială la cunoaşterea operei a douăzeci de poeţi importanţi din literatura română contemporană. Deşi admite că „poezia nu e viaţă şi limbajul poetic nu e acţionat de relaţia lui cu realitatea“, criticul Dan Cristea reînsufleţeşte, prin activitatea lui secundă, dar nu mai puţin creatoare, universuri lirice individualizate, infuzate însă de viaţă prin puterea imaginativă şi expresivă a eului care scrie.