Limpede şi convingătoare, analitică şi creativă, elegantă şi plină de miez, incisivă, dar nemaliţioasă. Aşa arată scriitura critică a Simonei Sora, cunoscută până acum doar din cronici literare, micro-studii şi eseuri. Debutul editorial, îndelung aşteptat (printre fenomenele îmbucurătoare ale vieţii literare din 2007-2008, Dan C. Mihăilescu semnala entuziast „pofta de volume“ sau trecerea de la publicistică la construcţia critică a noului val de critici şi de eseişti afirmaţi în ultimii ani), Regăsirea intimităţii. Corpul în proza românească interbelică şi postdecembristă (Editura Cartea Românească, Colecţia „Critică & Istorie literară“, Bucureşti, 2008) (re)confirmă curajul novator, apetitul speculativ şi acuitatea hermeneutică a autoarei.

Regăsirea intimităţii? Temă frivolă, vor ricana degrabă amatorii de subiecte „grele“. Noţiune prea eterogenă, prea laxă şi deci evanescentă, vor acompania geometricii. Simona Sora reuşeşte însă atât să reveleze implicaţiile profunde (istorico-sociale şi psiho-mentalitare) ale aparent lejerei „intimităţi literare“, cât şi să forjeze un concept viabil, operaţional în analiza pe text. Cu ascuţit spirit disociativ şi cu o impresionantă bibliografie la îndemână (tradiţia occidentală a temei este şi bogată şi substanţială), cercetătoarea luminează din toate unghiurile (filozofic şi spiritual, istoric şi sociologic, psihologic / psihanalitic şi antropologic) arcanele „intimităţii“, pentru a configura miza teoretică a demersului său: intimitatea literară, înţeleasă, pe de o parte, ca „intimitate imaginară“ (circumscrisă operei literare şi restituită ca autenticitate asumată, inclusiv prin intermediul strategiilor de construcţie a prozei), iar pe de altă parte, ca „intimitate a lecturii“ – interiorizarea alterităţii, „o acomodare teritorial-corporală cu subiectul «programat» de cartea citită, o invadare progresivă şi acceptată, urmată de o (eventuală) repliere critică“. Intimitatea literară se defineşte astfel nu numai ca propensiune imaginativă şi ca indice psiho-mentalitar, teoretizate de către Daniel Madelénat drept intimism (un concept istoric ce individualizează anumite momente culturale), ci şi ca teorie a lecturii, întrucât lectura este o „comuniune intimă“ cu textul, „o redescoperire de sine prin celălalt, o regăsire a intimităţii, trecând prin diverse vârste fizice, psihologice sau spirituale şi redefinindu-ne continuu libertatea proprie şi încrederea în mecanismele realului şi verosimilului“. În spaţiul intimităţii, deopotrivă personale şi literare, „coexistă nu doar spaţiile interioare ale scriitorului şi cititorului, dar şi două tradiţii (practici) care uneori se suprapun – cea a scrisului şi cea a cititului“.

Concepută teoretic asemenea unui Ianus bifrons, intimitatea literară se va raporta, giddensian, la trei paliere subsecvente: corporalitatea, încrederea (în efectele şi mecanismele literaturii), libertatea proprie. Păstrându-le pe cele din urmă ca referinţă subtextuală, Simona Sora face din „corp“ operatorul privilegiat de (re)găsire critică a intimităţii în două dintre epocile noastre literare „calde“: modernismul interbelic şi postmodernismul anilor ’90, metonimizate în „momentul 1933“ şi „momentul 1989“, momente istorice-cheie, marcate de puternice transformări social-politice, producătoare, la rândul lor, de mutaţii interioare, de reflexe în zona psihologiei şi a mentalităţilor, „în planul percepţiei de sine, al conştiinţei de sine, al raportării la propria existenţă“. Prin această favorizare a problematicii – în genere eludată / dispreţuită în spaţiul nostru cultural, fie din cauza pudibonderiei, fie a izolării intelectuale din comunism – a corporalităţii, autoarea se situează polemic faţă de întreaga tradiţie critică românească, o tradiţie care a instrumentat un psihologism sumar, străin de „reconsiderarea (occidentală) a tuturor teoriilor despre psyche, mai ales în sensul integrării corporale“ (cea mai importantă fiind cea de-a doua topică freudiană din articolul „Eu-l şi Se-ul“, comentat pe larg). Pentru a reliefa interacţiunile complexe dintre concepţiile asupra corpului şi literatură şi, implicit, pentru a demonstra validitatea / adecvarea grilei de lectură alese, Simona Sora aruncă la bătaie încă o cartuşieră cu muniţie teoretică. Dacă primul capitol (Intimitatea – o teorie a lecturii) înregistrează paradoxurile şi metamorfozele intimităţii, următoarele două (Literatură şi corporalitate. O introducere şi Modernism, postmodernism şi intimitate convulsivă) prezintă principalele avataruri ale corporalităţii, adică evoluţia concepţiei despre corp de la Platon la Foucault (trecând prin Aristotel, stoici, epicureici, Descartes, Nietzsche, Bergson, Husserl, Merleau-Ponty) şi de la neurofiziologie la revistele de modă şi de cinema.

Analiza comparativă, în oglindă, meticuloasă şi dezinhibată (autoarea nu se sfieşte să contrazică, argumentat, diverse opinii critice de autoritate), a celor două constelaţii romaneşti, interbelică şi postdecembristă (ilustrate prin „piese“ relevante pentru tema propusă, nu neapărat capodopere, scrise însă de profesionişti ai literaturii, canonici sau nu) revelează „diferenţele de corp“ între moderni şi postmoderni, diferenţe formale, stilistice, dar mai ales de substanţă: corpul sufletesc vs. corpul jupuit, exuviat, rizomat. Şi, de asemenea, particularizează două tipuri de intimitate literară: „intimitatea deschisă“ a modernilor şi „extimitatea sau hiperintimitatea mecanică“ (rar autentică) a postmodernilor (unele subtitluri sunt mai mult decât semnificative: Sufletul – închisoare a corpului. Autopsie pe un corp literar ori Miezul absent (al povestirii) şi coaja literaturii). Acestea ar fi, foarte succint rezumate, concluziile disecţiilor (sau vivisecţii?) critice (cu efect însufleţitor, graţie noutăţii interpretative) ale celor două „corpuri literare româneşti“ / corpusuri de opere literare, pentru că altfel densul studiu al Simonei Sora propune numeroase întrebări şi conţine o multitudine de idei. După excursul analitic al „regăsirii intimităţii“ descoperi, de pildă, o dată cu autoarea, cum se poate pierde această intimitate a textului literar – „minţind peste marginile permise ale «minciunilor literaturii», parodiind şi pastişând fără har, intertextualizând şi contextualizând de dragul procedeelor“ – şi care sunt consecinţele pe termen lung ale respectivei pierderi: „cea a pierderii încrederii în literatură sau cea a îngrădirii libertăţii de a scrie / citi“.

Cartea Simonei Sora nu este însă doar un studiu doct, în care rigoarea se împleteşte totuşi armonios cu fineţea, o ambiţioasă cercetare critică asupra intimităţii ori corporalităţii din literatură, ci şi o fermă profesiune de credinţă a criticului literar: „cititorul de meserie e obligat, de propria opţiune iniţială, să creadă în literatură. Să o cultive dacă nu poate s-o iubească, s-o înţeleagă dacă nu poate s-o guste, să o accepte chiar pentru a o respinge apoi, în cunoştinţă de cauză“. Regăsirea intimităţii reprezintă, în ultimă instanţă, şi o regăsire a propriei intimităţi (critice) (în sensul gadamerian al comprehensiunii şi / sau mai ales ca înţelegere de sine) prin intimitatea lecturii (ritualice-obligatorii, dar cu subiective şi fermecătoare alunecări în plăcerea dansului cu o carte): „o regăsire de sine în (şi prin) cărţi, o surfare a «modernităţii solide» din alte vremuri şi o submersie în «modernitatea fluidă» a timpurilor noastre – un plonjon fără plasă în amniosul bibliotecii nesfârşite“.