Poezia lui Aurel Pantea – optzecist atipic, indiferent la ocheadele atrăgătoare ale modelor vremii – se hrăneşte, într-o incontestabilă filiaţie expresionistă, din spaima de extincţie şi de neant. Negru pe negru (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2009, Prefaţă de Al. Cistelecan), culegere care reuneşte două volume anterioare (Negru pe negru, 1993, şi Negru pe negru. Alt poem, 2005) reprezintă, în opinia criticului Al. Cistelecan, „cel mai «negru» lirism de la Bacovia încoace. (...) Secvenţele din Negru pe negru sunt un fel de echivalent al ultimelor tablouri ale lui Mark Rothko: pură epifanie a neantului“.

Comparaţia aceasta cu pictura expresionist-abstractă, relevantă hermeneutic, se justifică textual prin încercarea poetului – atras, probabil, de luminescenţa de gheaţă a poeziei pure, impersonale – de a-şi devisceraliza viziunile, de a-şi intelectualiza emoţiile şi angoasele, de a-şi esenţializa discursul. Ca să treacă „fiziologia realului“ prin „fizica intelectului“, Aurel Pantea se zbate însă cvasi-sisific, deoarece imaginarul atroce se lasă greu îmblânzit, iar metafora plastică anevoie transubstanţializată în concept. În faţa (cu)tremurului fiinţei, aroganţa spiritului geometrizant îşi pierde vigoarea, dar eşecul (parţial al) gândirii abstracte în favoarea imaginaţiei sensibile nu dăunează fiorului liric. Trupul cel şubred, programat genetic pentru moarte, rămâne astfel, blecherian, locul revelaţiilor fragmentare, al crâmpeielor de iluminare: „Trupul lui acum şiroind în revelaţie,/ ca energia vitală înnebunită, vizitând/ ţesuturile ude şi celulele detracate,/ şi nervii întunecaţi, şi sediile unde/ miliarde de luminiţe ancorează lumea/ la trup,/ ca timpul îngrozit de trezirea ideii/ eternităţii prin coridoare cu oglinzi/ ce se apropie drăgăstoase şi-şi sărută/ una alteia luciul“. Din aspiraţia neîmplinită a limbajului iniţiatic descărnat, sentenţios, poetul reuşeşte totuşi să păstreze concentrarea discursivă, de unde şi definiţiile critic-metaforice ale prefaţatorului Al. Cistelecan: „telegrame din neant“, „arta telegrafiei de angoase“.

Poemele din Negru pe negru urmăresc, aşa cum notează autorul într-o notă metatextuală, „relaţia gândirii poetice cu ceea ce nimiceşte“. „Nimicitorul“ Fiinţei – în numele căreia se exprimă eul precar, detracat din volum – este ilustrat aici de toate manifestările timpului şi ale morţii. „Lumea lui nu“, a negativităţii prescrise ontologic, este o lume bolnavă de timp. Aproape că nu există poem (mai ales în prima parte a culegerii) care să nu descrie timpul, „personaj“ proteic, versatil, vampir de Fiinţă şi mesager de Nefiinţă: „timp zeflemisitor“, timpul-matrioşkă, (auto) proliferant („timpul mamă se curbează cu timpul/ în pântec“), toxic („timpul cu toate otrăvurile/ înflorite în plină acţiune“), duhnitor („timpul miroase/ a urină veche de pisică“), „timpul îngheţat“, „timpuri ploioase“, timpul-barieră („ca un hymen şi pe la toate porţile“), timpul cadaveric-invadant („Timpul s-a lăţit/ ca un hoit“), sadic („timpul împinge chipuri/ în flame“), „fără demnitate“ şi cotropitor (timpul „locuieşte în ea fără măsură“), săditor de capcane („rădăcinile timpului/ ţesându-şi cursele“), timpul care „devine moarte şi nervi morţi“, timpul narcisiac („timpul îndrăgostindu-se pe măsură ce piere“), aspirator nesătul („timpul strălucind/ bea feţele lucrurilor“), gurmand („Timpul mănâncă la o masă îmbelşugată, îşi consolidează/ senioriile“), timpul autofag („îşi ronţăie avatarii“) etc. Moartea, „metresa timpului“, cealaltă prezenţă obsesivă a volumului, apare şi ea sub diverse ipostaze, fiind corelată, în primul rând, cu friabilitatea cărnii, a materiei („ţesutul flasc“, „om desfăcut“, „imaginea mielului/ din fiecare se reflectă/ pe lame de cuţit“, „materia găurilor lucrează“, „tremurul/ unui ţesut rupt“, „Unul vorbeşte/ foarte aproape de mine, duhoarea gurii/ îmi spune ceva despre mortul/ pe care îl ţine îngropat“, trupul ca „temniţă putredă“ etc.). Morbul fatal atinge apoi, în partea secundă de Negru pe negru, şi „casa“ heideggeriană a Fiinţei, adică limba, respectiv limbajul poetic: „Doamne, de vorbărie, îmi port/ trupul ca şi cum propria-mi groapă aş purta-o, în el,/ limbajul se întâlneşte cu sine şi înnebuneşte“. „Gura prăbuşită“ sau „ruptă“ şi propoziţiile devenite „ştreang“ anunţă debilitatea şi „sfârşiturile limbajului“, însă muţenia se întrevede, deseori, drept unica şansă de salvare a spiritului desfigurat de viziunea „bestiei“ carnivore „înghiţind chipuri“: „Eu stau în mut, nu răspund atrocităţii“. Alteori se iţeşte totuşi speranţa în „feminitatea“ germinativă a limbajului purtând în pântece „alte răsărituri semantice“.

Depersonalizarea lirică şi „amorfizarea“ omului („când se epuizează limbajul, când eşti din nou/ obiect“) amintesc, aşa cum observă acelaşi Al. Cistelecan, de Bacovia (ultimul, cel accentuat expresionist). Bacoviene sunt însă şi partitura monocordă şi aspectul discontinuu şi destructurat al discursului poetic. Poezia neagră a lui Aurel Pantea înregistrează sec şi fulgurant, cu o rece şi halucinantă cruzime, „o teroare transcendentă, o oroare transcendentă“. Iată, de pildă, un poem definitoriu, cu sugestii de artă poetică: „Şi-aşa, niciodată nici un glas/ doar presimţirea că şi smalţul ei crăpat/ sub grosimea straturilor şi obrazul lor/ plat şi ochii lui ca nişte lame, vederea/ lor taie lumea ca pe o vită,/ neobosită, maşina de tocat zvârle hălci/ şi cheaguri, naştere după naştere/ în hale de producţie,/ limba mea e timpul pe stârv“. Dezarticulată ca o rugăciune grăbită şi disperată, poezia se ascute brutal, ca o lamă tăioasă de cuţit: „rugăciunea mea, ca un şiş împlântat în limbaj,/ atinge morfemele pure ale morţii“. Poetul, împătimit de otrava nimicului devorator („gaura neagră“ ce „suge neobosită“) precum masochistul de biciul sângeros („cu flacără rece ard,/ strângând în braţe ceea ce mă neagă“), ştie însă că nu poate să bea paharul până la fund. Neantul se ingurgitează în doze mici, cât să excite nervul poetic şi nu să-l reducă la tăcerea cenuşii: „A privi în inima răului, acolo/ nu există inimă, e doar o seninătate sulfurică,/ ea îmi mănâncă poemul“.

Comentatorul poeţilor „transcendenţei pline“ este el însuşi un poet valoros, unul dintre puţinii noştri habotnici în angoasa şi în extaza radiografierii clinice a hidrei cu nenumărate capete: nimicul, stăpânul tenebrelor, umblând aievea, acum, şi cu această floare întunecată a poeziei lui Aurel Pantea la butonieră. Negru pe negru.