Deşi a publicat aproape cu incontinenţă (îndeosebi după ’89) romane (în formule variate, de la parabolic la intriga poliţistă) şi cărţi de literatură pentru copii (pentru care a fost şi premiat, în 2003 de U.S.R. şi în 2005 de A.E.R.), Stelian Ţurlea este mai degrabă cunoscut prin activitatea sa publicistică (de la Lumea, Zig-Zag şi Meridian; din 2000, senior editor al Ziarului de duminică) şi din televiziune (şef al departamentului de ştiri al Antenei 1, iar din 1996, al departamentului omonim din Pro Tv). Darul Ioanei (Editura Polirom, Iaşi, 2007), la care lucrează din septembrie 1976 (o uimitoare scrupulozitate a autorului l-a oprit să vadă lumina tiparului mai devreme), reprezintă, cu siguranţă, „romanul vieţii lui“, aşa cum susţine şi Daniel Cristea-Enache în Prefaţă.

Construcţie epică de amploare, cu o temă care a făcut carieră de la romanul existenţialist încoace, aceea a intelectualului inadaptabil, Darul Ioanei se susţine mai ales prin analiza psihologică a personajelor şi nu scapă, pe multe dintre pagini, tentaţiei eseisticului. Romanul este, în fapt, o lungă relatare („împănată“ cu multiple micro-relatări) a unui narator creditabil în principiu (martor la întâmplări, prieten şi confident al protagonistului Andrei Vlădescu), deşi îşi recunoaşte el însuşi, de câteva ori, neputinţa omniscienţei şi trecerea în registrul imaginarului şi al ipoteticului: „Multe mi le închipui, revin asupra multora, pentru că mi se pare că fiecare idee e o piesă dintr-un puzzle enorm şi sunt obligat să le potrivesc, bâjbâind“. Naraţiunea are, pe lângă cititorii ei potenţiali, un naratar / destinatar privilegiat, pe Domniţa, absentă din cadrul epic (individualizată minimal, dar esenţial, ca o femeie inteligentă şi drept singura persoană care reuşise să treacă dincolo de „zidurile“ proteguitoare ridicate în jurul sufletului de către Andrei Vlădescu), importantă, însă, în economia poveştii complicatului intelectual în virtutea unei promisiuni: aceea de a o aştepta cinci ani. „Cercurile“ care delimitează existenţa protagonistului dezvoltă, practic, trei mari nuclee epice: relaţia de prietenie a subchiriaşului cu bătrâna doamnă Marga Pop, eşecul iubirii cu Ioana Sandi şi viaţa redacţională, o „metonimie“ sau o reflectare la scară micro a contextului social-politic al României ceauşiste (urmăriri şi delaţiuni securistice, şedinţe infernale cu demascări şi sancţiuni abuzive etc.).

Istoria lui Andrei Vlădescu este întru totul paradigmatică: absolutist care caută „esenţa lucrurilor“, intelectual cu o structură umană şi o morală „tare“, de erou camilpetrescian (amintind, totodată şi de intelectualii problematici ai lui Marin Preda), orgolios până peste marginile iertate, autocentrat până la a friza autismul (deşi are şi momente când ascultă cu răbdare necazurile diverselor femei care îi populează singurătatea), practicând fără încetare, ca un vicios, autoscopia şi, în general, despicarea „firului“ la infinit, retractil şi suspicios fără măsură, văzând în orice binefacere sau dar un posibil compromis, destinul său nu putea să stea decât sub semnul eşecului. Profesional îi mersese bine, avusese norocul şi puterea (în sensul de rezistenţă şi de tenacitate în muncă) de partea lui, era la a doua facultate, visa să scrie romane şi eseuri de amplitudine. Legământul făcut Domniţei contribuie însă, doar până la un punct, la ruinarea relaţiei cu Ioana Sandi. Determinantă în această privinţă se dovedeşte, totuşi, neputinţa lui de a înţelege importanţa lucrurilor simple, aparent mărunte, care toate la un loc alcătuiesc şi susţin iubirea, incapacitatea sa de a se dărui dragostei natural, fără atotprezentul „filtru“ raţionalizant. Automutilarea sufletească, prin suprimarea gesturilor fireşti de tandreţe, a exprimării sentimentelor, are la bază mai degrabă afluenţi livreşti decât motive reale: teoriile lui Montherlant despre incompatibilitatea dintre artă şi căsătorie, despre femeie ca obstacol în calea libertăţii de creaţie a bărbatului ş.a.m.d. Obosită de aşteptare, de tăcerile şi de sustragerile sale, „sătulă de ger şi de gheaţă“, Ioana îl părăseşte pe Andrei Vlădescu, provocând o criză pe care personajul o va traversa fără să-i înţeleagă rosturile adânci şi fără să profite de „beneficiile“ ei spirituale. Cu adevărat originală este, astfel, interpretarea despărţirii (expusă în carte de către un prieten) ca dar al femeii, care să-i ofere şansa de a deveni un om complet, experimentator nu doar al „gustului“ victoriei, ci şi al înfrângerii: „În orice ai făcut, ai izbândit. (…) Practic, până acum ai mers numai din victorie în victorie şi nu cunoşti înfrângerea, de asta reacţionezi atât de violent. (…) N-ai pierdut niciodată. După un timp ai să ajungi – nu, ai fi ajuns, acum n-o să mai fie aşa – să crezi că, orice vrei, poţi. (…) Te alterai, înţelegi? N-ai cunoscut înfrângerea şi nu eşti un om complet. Vrei să scrii cărţi. Ca să poţi face asta, trebuie să ştii totul, cu propria minte şi cu simţirea ta, nu din auzite. Cine nu ştie asta scrie prostii, stupidităţi, vaxuri. (…) Părăsindu-te, femeia asta ţi-a făcut un bine (…) pentru care ar trebui, nu râde,
să-i fii recunoscător. Pentru că te-a trezit la realitate, ţi-a deschis mintea, te-a adus cu picioarele pe pământ, te-a făcut om complet. Un om complet trebuie să ştie şi gustul înfrângerii. Ţi-a făcut un dar, înţelegi?“.

Cel puţin la fel de interesantă ca romanul existenţialist al intelectualului şi, în plus, de o frisonantă autenticitate, este naraţiunea feminităţii crepusculare. Nobila doamnă Marga Pop, femeie mândră şi curajoasă, spirit radical şi neconcesiv, de o tărie sufletească aproape masculină, fusese toată viaţa o luptătoare. Dificultăţile tinereţii şi ale maturităţii, depăşite într-un fel sau altul (sacrificarea studiilor la Paris, în favoarea fratelui mai mare, pentru că nu le ajungeau banii, părăsirea soţului infidel, stâlp al puterii comuniste, obţinerea cu greutate a unei locuinţe pentru ea şi cei doi copii, concedierea de la serviciu, după rămânerea fiicei sale în străinătate, singurătatea), par însă minore în comparaţie cu situaţia-limită în care se găseşte la vârsta senectuţii: confruntarea cu boala şi cu perspectiva sfârşitului inevitabil. Imaginea femeii în faţa oglinzii, încercând o iluzorie recompunere a frumuseţii trecute şi sesizând grotescul artificiului cosmetic de pe chipul acum îmbătrânit, este copleşitoare prin cruzimea adevărului pe care îl revelează (adevăr ştiut de orice om, dar redescoperit întotdeauna cu groază pe propria piele): „S-a trezit cu un ruj în mână, şi-a vopsit buzele, le-a şters, şi le-a vopsit din nou, străduindu-se să le dea o formă oarecare. Cum va fi arătat în tinereţe cu asemenea buze roşii? Aproape că nu mai ţine minte. Şi cu pălăriile acelea bogate. Şi cu părul strălucitor, de culoarea oţelului, tuns scurt şi întotdeauna ondulat. Şi cu sprâncenele arcuit înnegrite. (…) Buzele astea prea roşii pe chipul ei palid arată ca o rană. Violent de-a dreptul…“. Spre deosebire de tânărul Andrei Vlădescu, Marga Pop rămâne însă, pînă la capăt, o învingătoare, înţelegând că moartea nu poate fi „înfrântă“ decât acceptând-o ca pe un dat firesc. Atitudinea ei nu echivalează cu o resemnare, ci denotă o înţelegere a failibilităţii omeneşti, prea omeneşti, la care învăţatul şi egocentricul subchiriaş nu reuşeşte, din păcate, să acceadă.

Apartamentul bătrânei reprezintă el însuşi un univers crepuscular şi desuet, cu mobile vechi scârţâind la tot pasul, cu pendule neîntoarse, rămase astfel în afara timpului, cu fel şi fel de obiecte nefolositoare, dar încărcate de amintiri: cufere prăfuite, cu catarame de metal înverzite de vreme, discuri de după primul război, groase, grele, mai toate ciobite la mutările dintr-un loc în altul, cutii mari şi rotunde pline cu pălării, „boarfe“ şi haine din tinereţe. „Farmecul discret al burgheziei“ de altădată se regăseşte şi în reuniunile din interiorul acestui „bazar sentimental“ (reconstituite de către narator din evocările lui Andrei Vlădescu), la care participau „doamne cu mulţi ani în spate, îngreunate de farduri sclipitoare“, domni „târându-şi anevoie picioarele“, dar foarte deprinşi cu bunele maniere, depănînd întâmplări de odinioară, discutînd sclipitor pe subiecte de ordin general, străini, însă, de temele fierbinţi ale actualităţii. Marga Pop reînvie temporar, în vetusteţea casei ei, atmosfera altui timp, în care rafinamentul şi eleganţa se bucurau de mare apreciere: „Existau cafele cu caimac înmiresmând aerul, sticluţe cu lichior mai gros decât uleiul, pe care îl beau din păhărele mici şi verzui, de cristal încrustat, prăjiturele multe şi variate, pufoase şi proaspete, alune mărunte de pădure oferite în boluri chinezeşti, pătrăţele de ciocolată elveţiană învelite în poleială portocalie, fructe, frunzuliţe de ceai verde, pentru cei cu gusturi şi mai alese, oferite într-o cutiuţă înaltă de tablă bine închisă, spre a nu-şi pierde parfumul, alături de ceainicul cu apă fiartă. (…) În parfumul de cafea pe care uneori îl alterau aprinzându-şi ţigarete lungi şi pufăind îndelung (…) glasurile ca nişte clinchete de cristale preţioase, doar cu câteva momente (uneori mai scurte, alteori mai lungi şi uşor penibile) de tăcere, după gestul ei de a îndepărta pânza de păianjen“.

Darul Ioanei reuşeşte, prin tematica gravă, să incite spiritele problematizante, deşi nu i-ar fi stricat o mai mare concentrare a discursului narativ. Reînvie însă psihologismul romanesc, într-un neobişnuit şi interesant amestec de existenţialism şi de crepuscularitate.