Dezbaterea despre Adrian Marino, prilejuită de publicarea Vieţii unui om singur, continuă şi în nr. 4 / 2010 al revistei Mozaicul. În cea mai mare parte a lor, textele (semnate de Nicolae Marinescu, Gabriel Coşoveanu, Ion Bogdan Lefter, Paul Aretzu, Cătălin Ghiţă, Monica Gheţ şi Doru Pop) sunt analitice, echilibrate, încercând să păstreze dreapta balanţă între relevarea meritelor cărturarului şi semnalarea slăbiciunilor omului Adrian Marino. Iată, de pildă, câteva fragmente din răspunsurile participanţilor la anchetă: Marino şi-a dorit, evident, să dea cât mai mult din sine, în inversă proporţionalitate cu cât îi decupaseră comuniştii din fiinţă. Trebuia să procedeze altfel decât torţionarii săi, pe toate planurile, dar cum nimeni nu poate rămâne pur integral după un contact prelungit cu toxinele totalitarismului, în sufletul rezistentului a rămas o câtime din maladia suspiciunii şi o doză ceva mai consistentă din mania persecuţiei. (...) Distorsionarea, tulburări mai mici sau mai mari ale vederii axiologizante, indiferenţa suverană pentru serii umane sau obiectuale coexistente ne îndeamnă să vorbim despre un «avangardist» în sensul resurselor masive de-a te uimi. (...) Şi la urma urmei, reţinem aspectul esenţial, reconfortant, că un om lovit, frustrat, furat, poate renaşte prin cultură, poate crede în deităţile ce patronează conceptele, chiar dacă asta l-a costat singurătatea. «Izolarea» sa e mai creditabilă şi mai scuzabilă, în fond, decât puterea de adaptare a multor voci autoritare azi în domeniu (G. Coşoveanu, Marino «avangardistul»); I. B. Lefter scrie despre «Dualitatea» unei personalităţi extraordinare, care conjugă savantul şi polemistul, susţinând că sunt în totală eroare comentatorii care atrag atenţia asupra unor păcate de stil, asupra repetitivităţii autorului, asupra altor forme de redundanţă: ele sunt aici figuri ale patosului, sporesc tensiunea mărturisirii şi ridică foarte sus cota «literarităţii» textului; Dominat de mizantropie, interiorizând şi cântărind totul, gânditorul nu-şi reprimă reacţiile umorale. (...) Mentalitatea frivolă a românilor îl face când insurgent, când nihilist, când îngrijorat. Ca repere metodologice îşi propune seriozitate, exactitate, punctualitate, francheţe, ceea ce indică un spirit reparator. Dar, ca un pidosnic, deşi se declară un pacifist, reprobând polemicile inutile, este de acord cu legea talionului, respingând iertarea creştină (P. Aretzu, Suferinţele unui mizantrop); C. Ghiţă consideră Viaţa unui om singur o autobiografie ratată. ( ) Dacă onestitatea sau măcar bunele intenţii nu i se pot reproşa autorului, i se poate imputa însă o gravă carenţă a construcţiei: ansamblul nu se susţine ( ) ca biografie, ci doar, cel mult, ca pamflet. Astfel, paginile privitoare la portretul ideologului cultural se pierd într-un amalgam de panseuri vindicative, de poliţe plătite grosolan, punctuate nu rareori de argumente ad hominem (cartea musteşte de reluări stângace, de repetiţii obositoare şi de flagrante erori de transcriere. Totuşi, Marino rămâne unul dintre cei mai importanţi teoreticieni literari postbelici şi, probabil, unul dintre ultimii mari autori de proiecte vaste din critica europeană. Tot aici, o transcriere a discuţiei de la Cafeneaua critică, organizată de I. B. Lefter şi dedicată controversatului Adrian Marino.
La Moldova, pe timp de criză (şi nu doar economică), se naşte revista trimestrială, cu dimensiuni de carte, Conta (literatură & arte & atitudini), intitulată astfel după numele filosofului şi editată de Consiliul Judeţean Neamţ, Direcţia pentru Cultură şi Patrimoniu Cultural Naţional Neamţ, în colaborare cu Asociaţia Culturală Conta, sub egida însă a USR. Director: Adrian Alui Gheorghe (care se întreabă, în editorial Cine mai are nevoie de cultură?). Redactor-şef: Emil Nicolae. Redactori: Vasila (sic!) Baghiu, Adrian G. Romila, Nicolae Sava, Vasile Spiridon, Raluca Şerban-Naclad. O revistă cât se poate de serioasă, cu un cuprins bogat şi divers. Foarte interesantă ancheta Literatura română: provincie şi provincialism. Răspund: Sorin Antohi (Literatura noastră va fi mereu mică, dar orgoliile au început să crească exponenţial...), Constantin Arcu (Provincia în literatura română începe pe Calea Victoriei şi sfârşeşte tot acolo...), Attila F. Balazs (Provincia începe şi se sfârşeşte la scriitorii provinciali, indiferent unde trăiesc ăştia...), Dumitru Chioaru (Nu-i o fericire să fii scriitor în România!), Nicolae Dabija (Provincia în cultură e o noţiune care ţine de talent, şi nu de geografie), Dumitru Augustin Doman (Provincialismul? Refuzul superior de a citi colegii de generaţie, de literatură...), Igor Mocanu (Numele adevărat al provincialismului literaturii române este, de fapt, autismul), Andrei Moldovan (Cât despre orgoliile mari, ele există totdeauna în preajma lucrurilor mărunte), Adrian Popescu (Literatura noastră e dezavantajată, o ştim, de limba română), Ioan Es Pop (Provincia începe chiar în acei scriitori care nu citesc literatura timpului lor), Mircea Stâncel (Pentru scriitor, provincia începe acolo unde se termină literatura bună), Liviu Ioan Stoiciu (Literatura română asta mică şi cu coada pe sus s-a dovedit a fi o afacere sigură), Nicolae Turtureanu (Rolul frunzei în provincii...), Radu Ulmeanu (Culturii europene nu-i pasă de bâlbâielile noastre), Lucian Vasiliu (Literatura este sau nu este: în capitală, în capitalism sau în... Capitoliu), Ion Zubaşcu (Şansa culturilor mici? Construcţii locale care să se vadă de pe Lună...). Reţinem soluţia lui D. Chioaru pentru ieşirea din provincialism: să fim europeni în civilizaţie şi barbari în cultură. De citit şi amplul interviu realizat de Alui Gheorghe cu Mircea A. Diaconu (Cu literatura română în Europa suntem pe unde suntem şi cu geografia: undeva la margine). Urăm corabiei conduse de Paznicul ploii, la început de călătorie, drum lin şi fără aisberguri. Cineva tot trebuie să mai aibă nevoie de cultură, nu-i aşa?
Revista târgovişteană Litere îl omagiază, în nr. 4 / 2010, pe scriitorul Alexandru George, la împlinirea vârstei de 80 de ani. Tudor Cristea recenzează antologia de povestiri Paşii unui fantasticist, publicată anul trecut în colecţia Opere alese a Editurii ICR; George Anca glosează pe marginea volumului Marele Alpha; Daniela-Olguţa Iordache comentează capodopera prozatorului, Oameni şi umbre, glasuri, tăceri. Profităm de prilej pentru a-i ura şi noi longevivului Alexandru George un preţăluitor La mulţi ani, forţă creativă şi polemică, spre folosul cititorilor săi fideli! Tot din Litere, şi câteva litere poetice scrise de tânărul Sorin DespoT: pentru fetiţa brunetă din balcon/ scuturând din bucle poveşti/ de care ne împiedicăm toţi/ în cele din urmă// suntem/ privirile noastre înalte.