În Ambasadorul invizibil, prozatorul Nichita Danilov îl pune în paranteză pe poetul Nichita Danilov, apelând însă la el fulgurant, în special în evocările oniric-coşmareşti. Romanul, vitaminizat epic, are o structură „trinitară“ şi modulară, fiecare dintre părţile componente putând funcţiona independent. Rama povestirilor din volum, extrem de subţire, aminteşte de tiparul unor „contes philosophiques“, în sensul că prezintă dialogul dintre două personaje: un narator cu intervenţii scurte, mai degrabă naratar, originar din Iaşi, şi poetul Evgheni Lein, din fosta U.R.S.S., povestaşul principal, cu partitura cea mai extinsă. Aflăm că „reîntâlnirea“ lor se petrece în Irlanda, la Galway, pe ţărmul Atlanticului, în apropierea insolitului turn Shelly, o construcţie suprarealistă din maşini uzate, cu rol de far pentru navele din larg şi de ax simbolic al unei „Grădini a plăcerilor“. Ceremonialul istorisirilor durează trei zile (cifră mistică şi magică) şi este udat cu licoarea vitală şi drogul eroilor lui Danilov: alcoolul.

În cele trei „cărţi“ ale romanului (Androginii, Ambasadorul invizibil, Sosiile) Evgheni Lein relatează tot felul de întâmplări, unele mai bizare decât altele, din diverse ipostaze: de jurnalist; de martor şi de participant la evenimente; de actant într-o anume situaţie; de beneficiar al unui manuscris şi de confident. E drept că el îşi afirmă şi puteri de „clarvăzător“, de medium al memoriei ancestrale, graţie unui obscur transfer de informaţii, însă această declaraţie nu este decât un prilej pentru a ţine o „lecţie“ despre psihologia analitică a lui Jung şi despre manifestările inconştientului colectiv. Din amintirile de reporter, developează „cazul“ Balanzaizis: în anii ’80, într-o localitate pescărească lituaniană, doi fraţi descoperă, după lungi căutări, leşul tatălui invadat de anghile. Anghilele erau o pradă scumpă, iar fiii, în loc
să-şi îngroape părintele, ispitiţi de ochiul dracului, încep să-l folosească drept momeală. Unul dintre ei dezvăluie secretul la beţie şi cimitirul satului se goleşte treptat de morţi, în timp ce localnicii prosperă financiar. Autorităţile muşamalizează infracţiunea generală, doar iniţiatorii ajungând la închisoare. Anecdota, ilustrativă pentru psihologia umană, nefortificată de credinţa în Dumnezeu şi slabă în faţa ispitei păcătoase („Hazardul ne provoacă, ne incită spiritele şi ne face să fim ceea ce suntem. Uneori ne arată limitele experienţelor umane… El declanşează liberul arbitru. Ne face să alegem între alb şi negru, deschizând în conştiinţa noastră un abis“), comunică subtil cu o poveste despre un alt tip de hybris. O dată cu moartea lui Agaton, un prieten cunoscut la Odessa (unde Evgheni Lein lucrase o vreme la un ziar), poetul descoperă eteroscopiţii, o resurecţie a sectei scopiţilor din secolul al XVIII-lea, combinaţie de fanatism religios şi de mercantilism (cu ecouri din antroposofia lui Rudolf Steiner). „Hulubii negri“ nu se mai castrează spre a se purifica, dar aplică „botezul focului“ decedaţilor, mutilând cadavrele, profanând mormintele, şi practică negoţul cu sicrie şi haine, sustrase cu ocazia acestor ritualuri negre, asemănătoare celor sataniste. Îmbolnăvit subit, Evgheni trecuse din febra maladivă într-una mistică, iar acum îi împărtăşeşte interlocutorului dilemele şi îndoielile sale („cui foloseşte Dumnezeu – şi religia, în general?! Şi toată transcendenţa asta cu care ne batem capul?“), rememorând mascarada de la priveghiul lui Agaton, susţinută de soţia acestuia şi de companionii ei de destrăbălare (n-am înţeles, totuşi, cum putea uşuratica Marina să citească Sandra Brown în gulagul comunist). De fapt, povestirile din Androginii au o „morală“ explicită: „lipsa de credinţă naşte monştri. Şi excesul de credinţă la fel“. Prima „carte“ este, probabil, cea mai îndatorată „marilor clasici ruşi“ (despre care vorbeşte Radu Aldulescu, în postfaţă), Dostoievski fiind, în context, o referinţă obligatorie. În ceea ce priveşte spaţiul prozei româneşti, gândul îţi fuge imediat la Dan Stanca, un alt debitor al literaturii ruse, care împleteşte realismul, ezoterismul şi misticismul în ţesături epico-eseistice şocante, vectorializate etic.

Ambasadorul invizibil şi Sosiile se focalizează pe tema puterii, politice şi nu numai, o maşinărie monstruoasă, cu multiple verigi, unele la vedere, altele ascunse. O naraţiune accentuat kafkiană are ca subiect experienţa terifiantă de diplomat a lui Evgheni Lein, într-o republică a defunctului imperiu sovietic (supravegheri demonice, incidente siderante, şicanări repetate, curse compromiţătoare, şoferul ciudat al ambasadorului, posibilul şef „invizibil“ al ambasadei, toate acestea trimiţând la experimentul cu şobolani din Data Tutashia al lui Amiredjibi, după cum se menţionează). În perioada misiunii diplomatice, poetul este vizitat frecvent şi asaltat de scrisorile lui Alexei, un halucinat de ideea conspiraţiei universale a răului şi un profet al Apocalipsei („mesagerul, aşa spunea, trimis de Cer pe pământ“). Alexei, zis şi Alioşa, care se considera reîncarnarea ţareviciului Rusiei şi încerca să-l prevină pe preşedintele ţării de pericolele iminente, îi lasă lui Evgheni un manuscris. Scrierea sa, cu titlu soljeniţânian, „O zi din viaţa lui Vladimir Ilici. Blestemul Casei Romanovilor“, reprezintă reveria sadic-sângeroasă a lui Lenin, inventatorul unui mecanism ireproşabil al terorii. La execuţia Romanovilor şi ororile comisarilor bolşevici se adaugă aici viziunea cumplită a clericilor răstigniţi pe aripile morilor. De „rătăcitul“ Alexei se leagă şi un fapt cutremurător din anii foametei, de după cel de-al doilea război mondial, când oamenii deveniseră antropofagi. Sosiile, un scenariu parodic-demitizant, caricatural-burlesc, intens dramatizat, constituie mărturia consilierului la preşedinţie, Kuky Kuzin, reprodusă de Evgheni, „înţeleptul“ cu aspect de dandy-cloşard. În fapt, aceasta descrie periplul prin saloanele-ţarcuri ale maleficului Letinski, un muzeu al figurilor de ceară vii şi, totodată, o istorie butaforică a umanităţii, în care convieţuiesc epoci trecute şi 999 de personalităţi celebre (Cezar, Arhimede, Kant, Moise, Hitler, Cantemir, Brâncoveanu, Petru cel Mare, Vlad Ţepeş, Lenin, Stalin etc.). Conversaţia cu preşedintele Letinski (semnificativ, rod al unui incest) şi prestaţia sa ubuescă, tiranic-grotescă, reale sau fantasmatice, presupun o „iniţiere“ în arcanele patologice ale puterii contagioase, corupătoare şi dezumanizante. Iaki, maestrul din umbră al efectelor speciale din universul sosiilor emasculate, revelează o altă faţă enigmatică a forţelor punitive şi de control.

Per ansamblu, Ambasadorul invizibil este o carte despre puterile văzute şi nevăzute ale lumii (scriitorul sugerează, în siaj guénonian, existenţa unei ordini superioare şi spirituale, dincolo de cea fizică şi vizibilă), cu scene pregnante, adesea fantastice, cu personaje retenibile (v. şi Galina, adoratoarea morţilor), cu grozăvii faptice şi meditaţii filosofico-morale. În esenţă, acest roman dens şi neliniştitor are ca origo o singură întrebare: „în fond, ce-i omul?“. Răspunsul, deloc măgulitor pentru specia noastră, umflă ca un vânt năprasnic pânzele corabiei romaneşti a lui Nichita Danilov, care ridică ancora într-un punct aparent aleatoriu al spaţiului (dar marcat simbolic de statuia lui Joyce) şi ajunge la un liman arhicunoscut. Însă călătoria, cu frumuseţea ei atroce, merită din plin efortul lecturii celor 454 de pagini ale volumului.