Mă fascinează golul negru
al ochilor ei.
Uneori, hăul e atât de aproape.
Am agăţat-o în bibliotecă.
Dacă stau în pat, o admir din profil,
e fastuoasă, pene mari, roşii,
întunecate pe margini,
gură aurie, frumos desenată,
mină melancolică
(aşa mi se pare),
de femeie pierdută
de lume.
Nu are nume,
nu are indicii
de personalitate,
ar putea fi oricine,
o prinţesă, o vrăjitoare, o prostituată.
Eu îi spun Bella, în gând,
fiindcă ne privim în tăcere.
Şi nu mai pot să plâng
în faţa ei, nu am voie,
trebuie să-mi pun
pătura pe cap.
Nu mai pot să urlu
de dorul tău.
Nu se cade.
Noblesse oblige.
Masca mea veneţiană
e impasibilă ca un sfinx.