Pentru mulţi dintre cititorii români, Cartea şoaptelor a reprezentat, în 2009, „naşterea“ unui prozator extraordinar. De fapt, era „botezul“, oficiat sub auspicii favorabile (notorietatea autorului, care încheiase, de curând, un mandat de ministru, publicarea romanului la o editură importantă). Naşterea fusese una silenţioasă, în 1994, cu un volum de proze scurte, Statuia comandorului (Editura Ararat). Nu întâmplător amintesc această carte cvasi-necunoscută (chiar dacă, la momentul apariţiei, luase Premiul pentru Proză al A.S.B.). Sunt acolo, în Statuia comandorului, „darurile“ ursitoarelor, semnele care anunţă un mare prozator. Şi, iată, după Cartea şoaptelor, Varujan Vosganian revine la proza scurtă, cu Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri (Polirom, Iaşi, 2013). „Epopeea“ armenească are tendinţa, ca orice epopee, să-şi fagociteze cumva autorul. Privind însă de la „origini“ spre prezent, de la Statuia comandorului spre Jocul celor o sută de frunze..., se văd atât germenii unei formule ficţionale, independentă de problematica etnicului armenesc, cât şi evoluţia: rotunjirea unei viziuni auctoriale şi „monogramarea“, individualizarea unui stil.

Noul volum al lui Varujan Vosganian conţine şase povestiri, două de dimensiunea unor nuvele mai lungi. Toate vorbesc, mai accentuat sau mai şoptit, mai pe şleau sau mai oblic, despre rănile nevindecate ale istoriei recente, despre traumele comunismului, dar şi despre maladiile „tranziţiei“ spre o societate democratică (închisoarea şi dezumanizarea prin tortură, tentativele de evadare peste Dunăre, soldate cu moartea, filajul securistic, mineriadele, lupta cu trecutul, cu „stafiile“ vechiului regim, învăţarea libertăţii, „boala lipsei de sens“, cum o numeşte scriitorul, cu un termen împrumutat de la Viktor Frankl). Ca şi în Cartea şoaptelor, supratema Jocului cu o sută de frunze... ar putea fi păstrarea memoriei, căci, spune un personaj din nuvela omonimă, „Ai memorie, ai şi sens. Lipsa de memorie şi lipsa de sens înseamnă unul şi acelaşi lucru“. În proza lui Varujan Vosganian există însă nu doar o memorie a istoriei, ci şi o „memorie generică“ a Literaturii, o „autoreflexivitate regresivă“ care merge spre arhetipuri (teoretizată de Monica Spiridon în Melancolia descendenţei: este vorba despre memoria culturală „obsedată de recuperarea evenimentelor primordiale exemplare; ea ţine deschisă calea către origini, îngăduind circulaţia nestânjenită între atunci şi acum“). Iar ceea ce conferă caracter unitar şi originalitate prozei lui Varujan Vosganian, dincolo de orice tematică, tocmai aici se găseşte: în viziunea asupra lumii ca univers multidimensional şi palimpsestic (în care se poate urca şi coborî în timp, „ca pe un stâlp de lumină“, în care orice tip uman îşi are modelul într-o carte). Viziune care aminteşte de Borges (v. timpul circular şi specularitatea arhetipală), dar care nu se materializează în ficţiuni (meta)speculative, ci în naraţiuni realist-magice, pline de forfotă şi culoare. E drept că, deseori, ţesătura prozei lui Varujan Vosganian e bătută cu simboluri precum odăjdiile cu pietre scumpe. Chiar şi detalii aparent neimportante ascund taine, semnifică ceva (un singur exemplu: poziţia în care este găsit mort bătrânul din Iacob, fiul lui Zevedei, încarceratul de odinioară în temniţele comuniste, este aceeaşi cu a Sfântului Anton, din celebrul tablou al lui Bosch). Povestitorul acestor proze (care îl ia câteodată partener sau complice şi pe cititor, prin folosirea persoanei întâi plural, ca în naraţiunile premoderne) trage uneori draperiile realităţii celei mai banale, dezvăluind lumile invizibile, la care au acces doar „iniţiaţii“ sau sufletele inocente de copil („maestrul“ din Iacob, fiul lui Zevedei vede demonii, băieţii din Jocul celor o sută de frunze îl văd pe Magul frunzelor, fetiţa cârciumarului, din aceeaşi nuvelă, aude voci care îi transmit poveşti, Coltuc, tânărul fără braţe şi picioare, vede lumea „pe când era întreagă“). În general, realul se scutură de trenţele cernite ale contingentului anost, anodin, luminându-se brusc, dând la iveală, de cele mai multe ori fulgurant, straiul de purpură şi aur al altei realităţi, o realitate cultural-livrescă sau mitică. Un simplu răsărit de soare transmite fiorii unei Geneze, o scenă de dragoste în cabina unei macarale dezafectate seamănă cu plutirea celestă a mirilor lui Chagall (La Judecata de Apoi a statuilor), Iacob e un Golem, „idila“ lui cu anestezista Cosmina e un fel de luptă a lui Iacob cu Îngerul, „sinucigaşul“ Ionuţ Penescu – un Kirillov apostat, Efrem (Sirul) filosofează cinic pe marginea radiografiilor craniene precum Hamlet cu hârca în mână, un barman „agita patru braţe deodată, ca Shiva“, globul rotitor dintr-un club e un şarpe Kundalini, Filip-scribul poate fi şi „Filip cel bun“ (Iacob, fiul lui Zevedei), Coltuc devine „îngerul cu aripile chircite“ (Când lumea era întreagă), Calu e centaurul Chiron, gemenii Puţică – dioscurii Castor şi Polux, Isaia, „călugărul fără schit“ – profetul veterotestamentar, Magdalena – o Iisusă răstignită, Mierlă – omul-pasăre sau pasărea care se face om, homleşii, cu toţii, formează o hugoliană Curte a Miracolelor sau o Grădină a deliciilor, sunt nişte pagliacci, saltimbanci tragici (e, undeva, o aluzie discretă la opera lui Leoncavallo), refac Cina cea de Taină, ca în Viridiana lui Buńuel, şi via crucis (Dincolo de lumea de dincolo), Jenică stă cu mapa de lozuri la subsuoară precum Moise cu Tablele Legii, Maca (irodus), „omul cavernelor“, coboară de pe catapeteasma bisericii în chip de Sfântul Ioan, cârciumarul Coropciuc e un Taras Bulba al locului, fosta Fabrică de Utilaje şi Piese de Schimb pentru Industria Chimică e o Vale a Plângerii (Jocul celor o sută de frunze) ş.a.m.d. Lumea povestirilor lui Varujan Vosganian are contururi tremurătoare, alunecoase, ea se metamorfozează de parcă ar fi mişcată de mâna unui iluzionist care se joacă permanent cu percepţia (mai ales) vizuală a privitorilor. De pildă, mormanul de gunoi, din Dincolo de lumea de dincolo (poate diamantul coroanei de povestiri), e ba o groapă, ba o Golgotă, ba un mormânt, ba o biserică, „lumea de dincolo“ e ba dincoace, printre deşeuri, ba dincolo, în oraşul din vale, şi tot aşa. Alteori, realitatea capătă aspect grotesc de coşmar, în viziune carnavalescă („Tramvaiele se bălăbăneau pe o singură şină, firele de înaltă tensiune se încolăceau ca nişte şerpi, rădăcinile copacilor retezaţi se lăţeau sub asfalt, umflându-se, ca o lavă scorţoasă, pe sub buza trotuarelor, manechinele din vitrine îşi vorbeau, arătând spre trecători şi hlizindu-se, iar trecătorii purtau măşti. Dar nu pe faţă, ci atârnate la ceafă...“ – La Judecata de Apoi a statuilor), sau visul se scurge, ca o miere caldă, în gura ştirbă şi duhnitoare a cotidianului (v. scena homleşilor adormiţi).

Chiar dacă scaldă în ironie figuri mitice, simboluri şi ritualuri religioase, chiar dacă revizitează, postmodern – cum ar veni, coduri literare retro (de pildă, goticul ŕ la Horace Walpole şi motivul romantic al dublului în La Judecata de Apoi a statuilor, romantismul în Când lumea era întreagă, unde, dincolo de idealizarea de fond a ologilor şi de viziunea „îngerului“ feminin blond, mai apare – greu plauzibil – şi o crimă rafinată, prin otrăvirea paginilor unei cărţi, ca în Numele trandafirului), Varujan Vosganian nu ajunge niciodată la parodie. El nu înnegreşte cu tăciune, maimuţărind tiparele, ci le afumă cu tămâie, nu scrijeleşte tencuiala vechilor ziduri pentru a scoate la iveală chirpiciul, ci chipurile de sfinţi. Nu dezvrăjeşte lumea sau literatura (care pot fi totuna), ci revrăjeşte, cu un amestec de nostalgie şi voioşie, refăcând, precum un pictor-restaurator de biserici, aurele ciobite sau şterse. De altfel, autorul nu este doar un povestitor excepţional (cum l-a consacrat Cartea şoaptelor), ci şi un portretist remarcabil, atent la detalii, conturând cu măiestrie desenul şi folosind vopseluri descântate ca-n ceaunul vrăjitoarelor, încât personajele ies din pagină pentru a ni se înfăţişa aievea: „Bunelu avea ochi neastâmpăraţi şi veseli. Moartea, tot fugărindu-l, ostenise şi rămăsese în urmă. El se împuţinase şi, cum la morţi lucrurile se întâmplă pe dos decât la vii, începuse să se împuţineze de la miez către suprafaţă. Astfel încât, spre deosebire de anii primelor tinereţi, singurul lucru care rămăsese la el neschimbat era pielea, doar că dobândise culoarea cenuşie a talaşului uscat. Cum, după o socoteală simplă, la aceeaşi parte de trup revenea o cantitate dublă de piele, aceasta nu avusese de ales şi se strânsese pe măsura noului său calapod, încreţindu-se în cute nu totdeauna paralele. Pielea asta, ale cărei riduri păreau puse cu ghearele, îi dădea Bunelului un aspect de reptilă. Hainele erau şi ele pe dimensiunile pielii, şi nu ale trupului, atârnând şi fluturând, ca nişte rufe puse la uscat. Singurul care-şi păstrase măreţia de odinioară şi pe care pielea, cu toate strădaniile ei, nu reuşea să prisosească, era nasul coroiat, cu nişte nări uriaşe care, înfundate de umezelile ce se scurgeau din ochi, se opinteau să tragă aerul, ca nişte foale. Şi, cum izbânda morţii e fără putinţă de tăgadă asupra cărnii, dar nu şi asupra cheratinei, părul Bunelului cobora peste umeri, dându-i o înfăţişare de profet. Când degetele reuşeau să răzbată prin mânecile suflecate, scoteau la iveală unghii lungi şi încovoiate, pe măsura încreţiturilor pe care le scărpina, în vânătoarea neostoită, pe la încheieturi, după tot soiul de păduchelniţe. Astfel încât, ducând-o tot într-o scărpinătură, Bunelu avea aerul vesel şi neastâmpărat al unuia care, lăsând moartea în urmă, îşi luase de-o grijă“. În acelaşi fel meticulos, sunt însufleţite lumina, focul sau tăcerile, imponderabilul întrupându-se plastic-poetic.

Jocul celor o sută de frunze... dezvăluie o lume românească zdruncinată, în care unii reuşesc, totuşi, să se lecuiască (precum Rada, victimă a mineriadei din ’90, din Legătura de leuştean), să evadeze (medicii Efrem şi Cosmina) sau să renască, după întâlnirea cu moartea (Ionuţ Penescu). Alţii pierd bătălia cu destinul (ca Pantelimon, „doctorul fără arginţi“, tot din Iacob, fiul lui Zevedei), cu norocul (precum Pomponel-Cosinus-Jenică, din Jocul celor o sută de frunze), cu trecutul (Maca). Câţiva aspiră la mântuire, conştient sau inconştient, prin sacrificiu ori prin smerenie. E o lume în care aparenţele înşală, în care „oamenii cumsecade“ aruncau cu pietre în ferestrele golanilor, iar zdrenţurosul poartă pe dedesubt togă de înţelept. De altfel, cerşetorii din volumul lui Varujan Vosganian vorbesc ca un Diogene rătăcit prin contemporaneitate. O sfătoşenie, o sentenţiozitate aghezmuită cu ironie şi cu umor caracterizează mai toate personajele (contaminându-se, probabil, şi de la autorul lor).

Prin Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri, Varujan Vosganian îşi reconfirmă puterea de creaţie ca prozator (câţi nu ne-am întrebat ce-ar mai putea scrie autorul după Cartea şoaptelor?). Volumul este o „lecţie de magie“, o carte care te învaţă să vezi lumea altfel, nu doar în concretul, ci şi în posibilul ei. O carte aspră, ca un memento, tristă, ca suspinul de violoncel, luminoasă, ca un cuvânt de înţelepciune, tandră, ca o mângâiere.