Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poezia unui „hoplit“ socratic

        de Gabriela Gheorghişor

Printre ultimii „samurai“ ai optzecismului poetic românesc (împuţinaţi de moarte sau retraşi pe alte fronturi de activitate) se numără şi Ioan Moldovan. Metafora samuraiului ar fi părut nepotrivită cu trei decenii în urmă, când această generaţie înnoitoare, armată livresc, „cobora poezia în stradă“, dar azi, când poezia nu mai intră aproape deloc prin bibliotecă, ci doar prin baruri şi cluburi, e cât se poate de nimerită. În actualele Timpuri crimordiale, Ioan Moldovan menţine vie rezistenţa: „dar, lasă, hai să rămânem aici pe poziţii/ hai să rămânem artişti“ (poem fiscal).

Volumul apărut anul acesta păstrează din Mainimicul precedent (Cartea Românească, 2010) tema vârstei crepusculare şi amplifică demersul bilanţier. Timpuri crimordiale reprezintă, din acest punct de vedere, un vademecum poetic al propriilor defecte, slăbiciuni, neajunsuri, consemnate cu cinism, auto-persiflare, tristeţe, umor sau răsfăţ ludic: „Ce este da, ce este nu în propria-mi viaţă, le strig/ Iar ei toţi: Închide! Închide! E frig şi ochiul tău ne-ngheaţă.“ (lumina abia caldă de septembrie), „invenţie? – nimic, construcţie – un pic/ cuvinte vii? nici măcar unul/ sunt doar un pai uscat de spic/ (...)/ Eu, totuşi, sunt un mainimic./ (...)/ M-am tâmpit, cu siguranţă,/ Şi nu-mi mai trece, vai, tot bat din clanţă/ Mă lămuresc un pic şi iar adorm/ Simt monstruos şi văd enorm/ Şi-n fumuri lungi de lucky/ strike/ L-aud cântând de dincolo pe M. Ursachi“ (o lună de vară departe de cuvinte scrise), „Decât e porcu-n baltă sunt mai mocirlos“ (în sus), „Găurile negre din mintea mea albă sunt tot mai dese“ (duminică spre joi), „Sunt un burete de veninuri/ Stau aici pe banca inculpaţilor – o grămadă de carne murdar㓠(o grămadă), „Scrisul meu s-a umflat ca picioarele unei directoare în pragul pensionării“ (restanţe), „Caraghiosul de mine, caraghiosul/ Căruia i se mai spune domn –“ (la noi), „Mă uit ca maimuţoiul/ Picnit deodată de o jale tâmp㓠(lumina strâmbă), „O frunte de săpun: când plouă se înalţă lin balonaşe/ Vine un corb/ Şi se uşurează peste mine de zeama lui hrănitoare/ Balonaşele pocnesc, se sparg şi-mi fac aur㓠(aură) ş.a.

Impresionantă este însă iscusinţa poetului de a mixa biograficul şi livrescul, registrele şi tonalităţile, ritmurile (unele istoricizate) şi rimele, versul şi proza poetică, câteodată ritmată şi rimată, precum Dragă sau locu(i)tor, şi toate acestea uneori în cadrul aceluiaşi poem. Intertextualitatea făţişă (ca în versurile citate mai sus, şi ca în multe altele) ori aluzivă (spre exemplu: „şi eu aud în urma mea cum creşte/ acelaşi întuneric, aceiaşi nori ai ceţii“, „carnea şi mie mi se-ntristase“, „Nu-i aşa că nici tu nu vrei a muri vreodată?“, „nu-i decât o seară la operă a vieţii tale“), parodia, cum e (romanţă) („Vreau să-mi iau un ceas de mână/ Vreau să-mi iau un ceas de masă/ Şi mai vreau o săptămână/ Să mă duc. Să fiu frumoasă./ Astfel zise mititica/ Şi bondoaca muncitoare./ Era într-un cârd. Nimica/ Nu ningea, nu era soare./ Iar eu trec de-a lung de maluri/ Mă îndrept şi mă deştept/ Viaţa asta face valuri/ Însă-ntr-un concept/ Inept“), paradoxurile (aparente) („când te grăbeşti, nu te grăbi!“, „tu eşti aici pentru că nu mai eşti“, „cine eşti tu/ când eu tu nu-s?“), invenţiile lexicale şi jocurile de cuvinte („va sufla un venticello“, „minele meu împărătesc“, „timpuri crimordiale“), anafórele, eufoniile şi aliteraţiile, tot ce ţine de virtuozitatea lingvistică şi stilistică înviorează o poezie care rămâne, în esenţa ei, gravă. Tânguirea elegiacă vizavi de trecut („Zilele de odinioară s-au prefăcut în noroi“ – o povestire din care nu scapă nimeni), nostalgia placentarului („Cu mama râzând la vederea noastră şi nimic să nu ne spună/ Ci doar să ne cuprindă şi să ne vâre la loc în găoace“ – frate-meu şi cu mine), aspiraţia unei stări senine, nirvanatice („voi cădea direct în duminic㠖 o zi aşezată, o zi cu penajul oliv/ Unde frate poţi fi doar cu nefăcutele“ – cloşarzii de după-amiază), speranţa ieşirii din labirint (miercuri de aprilie), auto-îmbărbătarea („moartea e un mic detaliu, trece“ – fără împrejurimi), satira socială („Ah azi deplâng şi laud ziua de leafă/ din ziua umflată de zodii// din anul domnesc şi inept/ plin doar de morţi şi-nvieri de elodii“ – beau apă, mă culc) dau seamă de varietatea atitudinilor poetice, adesea contrastante, corespunzătoare policromiei stilistice.

Ioan Moldovan practică, în multe dintre poemele cărţii, o poetică a rupturilor (de nivel ontologic), trecând abrupt de la notaţia realist-cotidiană la lumea imaginarului (oniric sau livresc): „Am frunzărit vreo două ore teancurile de caiete adunate în timp/ Ce vertij de zădărnicie ce vid ce moarte/ Ce să mă fac? Mi-a trecut viaţa şi unde am fost? Am dormit-o/ Am ameţit-o. Mut obiecte/ Vreau să fac curăţenie când se crapă de ziuă/ Sfârşit de vară la Balbec./ O clipă mă opresc din preumblarea browniană/ Prin casă atâtea lucruri domestice o turmă pe care o păzesc/ Între ele a nins trist şi histeric“ („când redevii pentru o clipă un om vechi“); „Ieri am făcut un mic turneu alcoolic/ dimineaţa nu m-am mai trezit/ din marea milă a ta// (...)// Ferice de Wittgenstein/ şi de propoziţiile lui/ ci eu singur şi flămând apoi sătul// Mă furişez în pizzerii şi părul meu cărunt/ scârţâie/ frecându-se de pereţii acestui sac fără fund“ (sac fără fund). Alteori, efectul de surpriză vine din „dezvrăjire“, din revelarea „miraculosului“ ca banal. Crezi că ţi se deschide o breşă vizionară în sânul cotidianităţii, când colo e vorba de un trompe l’oeil, fereastra din zidul realităţii e un simplu poster: „Noroc însă cu fereastra spre Urbino, aici, în peretele bucătăriei: e vară!/ E vară, şi pe coline grâul copt/ Numai că un colţ al posterului s-a desprins de sub banda transparentă şi/ Flutură uşor în aburul Alimentar“ (ce vorbire).

Oricum, poetul îl plimbă pe cititor pe scara minţii lui, pe care urcă şi coboară permanent, de la realitate la viziune şi simbol, de la anodin la cultural, de la stilul „înalt“ la cel minimalist, de la sobrietate la joacă. Ioan Moldovan, „hoplit“ socratic „căzut în vis“, îmbină într-un fel original tandreţea şi (auto)ironia, melancolia şi bufoneria livrescă. Aşez de pe acum Timpuri crimordiale în topul celor mai bune cărţi de poezie ale anului. 
© 2007 Revista Ramuri