Prin melanjul de sensibilitate ultragiată şi de luciditate tăioasă, Mariana Codruţ se înrudeşte spiritual cu o poetă precum Mariana Marin. Numai că autoarea Existenţei acute n-a beneficiat de o forţă propulsantă ca a Cenaclului de Luni, care să o aşeze de timpuriu în scriptele critico-istorice şi să-i confere o mare notorietate. În vremea din urmă, Marina Codruţ a recuperat însă în planul recunoaşterii valorice, devenind una dintre poetele importante ale literaturii române contemporane.

Încă de la debut (Măceşul din magazia de lemne, 1982), s-a observat în poezia Marianei Codruţ o anume „austeritate“ a discursului, simplitatea stilului şi inteligenţa construcţiei artistice. În fapt, poeta nu elimină totalmente tropii, tranzitivitatea fiind adesea injectată cu puţină clorofilă simbolico-metaforică. Aceasta fie rămâne într-un vers, ca într-o frunză, fie se dezvoltă, se narativizează, circulând în toată tulpina poemului. Caracteristica poeziei Marianei Codruţ este însă absenţa excesului de orice fel. Intertextualitatea apare uneori, dar nu monopolizează creaţia, precum în cazul nucleului lunedist al generaţiei optzeciste. Poemele în versuri stau alături de poeme în proză (care au, de regulă, un tâlc sau o concluzie etic-existenţială), iar acuitatea senzorială este dublată mai mereu de o discretă dimensiune reflexivă.

Frecvenţa publicării volumelor trădează, în fond, scrupulele Marianei Codruţ faţă de scrierea poeziei. De la precedentul volum, Ultima patrie (2007) la recentul Hiatus au trecut opt ani (nu iau în calcul antologia Areal, din 2011), interval temporal care ar trebui să dea de gândit grafomanilor. Exigenţa are, în dublul, un nume ilustru: „ori de câte ori mă bucur că am scris un rând care îmi pare că rezistă chiar şi după ce îl desfac şurub cu şurub, îmi amintesc de Shakespeare şi mă potolesc“. Hiatus este un volum al maturităţii poetice şi, conform titlului simbolic, o carte a discontinuităţii, a rupturii. De altfel, poemul inaugural, concepţia mea despre lume şi viaţă, reprezintă o „declaraţie“ de independenţă, de despărţire de „les idées reçues“ şi de afirmare a propriei natur(aleţ)i: „acum sunt un câmp/ de pe care s-a smuls pielea de bitum/ fiindcă într-o zi am dat naibii/ concepţia mea despre lume şi viaţă“. Mai sunt şi alte poeme de atitudine morală (de pildă, adevărul te face liber. dar singur, arc voltaic) şi/ sau de critică socială (cum curge ploaia, nici n-au băgat de seamă, juni români, libertatea noastră aurie). Poeta defilează orgolios cu stindardul unei singurătăţi asumate, căci numai „singur eşti liber“ (elegie pentru ce va fi). „Moartea socială“/ marginalizarea ar fi preţul mersului împotriva curentului şi al însingurării voluntare, iar „singurătatea e un pântec protector“, când nu este, totuşi, „mai fioroasă decât un cerb în călduri“ (ca să ştii:). Poate fiindcă omul nu-i făcut să trăiască singur, oricâtă bravură
şi-ar pune drept armură pentru vulnerabilitatea fiinţei. Şi pentru că singurătatea devine ea însăşi o carceră auto-torturantă, ca în acest minunat poem cu titlu kafkian, care transcende individualul, fiind, de fapt, un poem al condiţiei umane: „mă uit mereu în mine/ ca într-un tunel prin care/ vreau să fug şi nu pot. câteodată,/ când încep metodic să scot noaptea/ din lăzi uneltele de tortură,/ din întuneric răsar doi sori albaştri.// sub raza lor plină de milă,/ victimă şi călău în cămăşi de finet/ se ghemuiesc ruşinaţi în pat/ cu pleoapele bine strânse“ (în colonia mea penitenciară) (de observat cum ingambamentul, iscusit folosit, creează pentru o clipă o altă semnificaţie decât cea a lecturii ambelor versuri, 5-6).

Hiatusul poate desemna multiple forme de segregare: între poet şi societate, între eu şi sine, între teluric şi celest, între văzut şi nevăzut, între trecut şi prezent, între real şi imaginar. În poemul omonim se vorbeşte despre survolarea alternativă a lumilor separate: „zbor când prin aer, când prin pământ/ – încurcate căile Domnului sunt“ (hiatus). Se sugerează aici, probabil, şi practicarea a două tipuri de poetică, metafizică şi realistă, actualizate în două formule poetice distincte. Aspiraţia spre totalitate, spre transgresarea tuturor graniţelor, a limitelor şi a delimitărilor este tematizată în sfinte explozii, lumi în gălbenuş, o artă poetică a recuperării „ochiului“ divin, a multiplicităţii vederii: „însă curând-curând (sfinte/ explozii, lumi în gălbenuş)/ o mie de milioane de ochi/ se vor deschide pe geamuri,/ pe salcâmii şi plopii din zări.// iar eu am să sap şi-am să sap/ să-i scot la iveală, netulburată/ şi plină de speranţă ca un câine/ scormonind în pământ/ după osul îngropat tot de el“. Numărul fabulos al ochilor aminteşte şi de mitologicul Argus, cel care vedea cu tot corpul.

Poezia reuşeşte astfel să abolească hiatusul, poeticile diferite coexistă în cadrul aceluiaşi poem, elementele divergente se întrepătrund, în interiorul realităţii cotidiene se insinuează fiorul necunoscutului, al inefabilului. În nocturnă (o Duhovnicească argheziană reloaded), numinosul apare ca mysterium tremendum: „cioc, cioc, cioc, îmi pare că bate-n fereastră/ când zac la mii de leghe sub mări alb-albastră.// care eşti acolo, strig în gând, care eşti,/ de umbli nopţile pe sub mări, pe la fereşti?“. În frumoasă ca un înger, cântă pe role, se iveşte, în zgomotul diurn al cartierului, înspăimântătoarea revelaţie a oamenilor „morţi“. În alte poeme, epifaniile sunt luminoase: „mă uit din pat pe geam:/ soarele s-a îndurat şi a apărut./ gaşca de porumbei strânsă-n salcâmi/ îl salută cu ochi roşii. pe pereţi/ răsar păduri limpezi, tremurătoare“ (perspectivă luminoasă); „un om ţâşneşte brusc/ din întuneric şi prinde a bate din aripi/ încât devine luminescent.// prin aura lui îmi pare/ că sensul întâmplării numite/ lume se întrevede clar/ fie şi doar pentru câteva clipe/ – ca la lumina fulgerului/ o punte peste prăpastie“ (puntea). În întâlnire, hierofania din apa Prutului are „ochi enormi şi blânzi/ de bou“. În fericirea singuraticului e misterioasă, acest fel de iluminare spontană şi fulgurantă este explicată discursiv: „brusc, se deschide o trapă în tine şi te cotropeşte din adânc o lumină atât de dulce, de intensă, că schimbă totul“. În iedul de capră, de pildă, trapa misterioasă este deschisă de clinchetul unui clopoţel. Stările extatice, dionisiace se datorează fie soarelui (beţia solară este explicită în zi de vară, de exemplu, dar memorabilă rămâne viziunea casei-corabie din copilărie despicând „valurile de întuneric în drumul spre soare“ – corabia întoarsă), fie vederii frumuseţii: natura înconjurătoare într-o noapte de august (în august, unde poeta vorbeşte dezinvolt cu Dumnezeu precum Cristian Popescu în „psalmii“ săi) sau natura într-o dimineaţă de primăvară (viaţă comunitară), o pereche de adolescenţi împărţind cu tandreţe mâncarea pe o planşetă din atelierul de pictură (în altă viaţă), o fată îndrăgostită cu „strălucirea ei orbitoare“ (fata lui Andrei), copilul din inimă, care are „auzul unei vulpi de la pol şi văzul unei pajuri“ (pe-atunci…) ş.a.

Ar mai fi de semnalat în poezia Marianei Codruţ motivul obsedant (şi psihanalizabil) al capului tăiat (imagine simbolică trimiţând la Sfântul Ioan Botezătorul): capul rostogolit „prin puzderia drumurilor de sub piele“ (în rest, totul e bine), craniul tras pe gheţuri de „curcubeul morţii“ (juneţea purpurie), capul în mâini, „pâine fierbinte“ din care se hrăneşte teama (solidaritate), capul purtat „sus pe tavă“ (obsesie), capul ca „tractor jucărie“ spart cu ciocanul (tractorul jucărie), capul dus în braţe „ca pe un miel tăiat“ (o pălărie prea mare). Spaima de pierderea capului (a minţii) se exprimă direct în cutia neagră, o odă absurd-suprarealistă şi lucid-realistă închinată lui: autonom şi „pieziş, ca nasul lui Gogol“, „corolă de minuni“, „sfânt graal“, „uter ceresc plin cu apă şi sânge până în buză – mă trage afară cu mâinile lui diafane, spunând: ieşi copile, şi râde la soare!“. Unde nu mai e cap, nimic nu e: nici disperare, nici vis, nici realitate, nici imaginaţie. Adevărata moarte este, de fapt, moartea capului.

Hiatus reprezintă un evantai de partituri diverse pe clapele poeziei, reconfirmând profunzimea şi dexteritatea poetei Mariana Codruţ, dar şi unul dintre cele mai bune volume literare ale anului 2015.