Mihai Amaradia a debutat în 2012, cu Poeme pentru cutia ta poştală (Editura Brumar, Timişoara). Cartea conţinea o poezie de dragoste în formule de madrigal şi de romanţă, fapt ce l-a determinat pe Al. Cistelecan să-l numească „trubadurul stolului“ de debutanţi ai anului 2012. Pe coperta a patra a celui de-al doilea volum, Nimeni, el singur, acelaşi critic revine cu o etichetă şugubeaţă, „Oltenian lover“. Precizează însă că Mihai Amaradia nu face parte dintre oltenii „focoşi, ci mai degrabă dintre cei tandri şi melancolizaţi de absenţele repetate şi ritualice ale iubitelor“, autoprogramându-se pe „eroticele cu alai de calinerii“. Tot aici, Al. Cistelecan semnalează un „potenţial esenian“ al autorului.

Imagismul naturist din poezia lui Mihai Amaradia poate însă trimite şi la Alberto Caeiro, unul dintre heteronimii lui Fernando Pessoa. De altfel, tânărul nostru poet îşi alege ca motto pentru volum câteva versuri din Pessoa („nu am ambiţii, nici dorinţe,/ a fi poet nu e pentru mine o ambiţie,/ e doar felul meu de a fi singur“) şi îl structurează în trei secţiuni corespunzătoare unor voci diferite: domnului cu pălărie gri (poemele ei), fereastră din care lipseşte unul (poemele mele) şi poemele brazilianului (poemele lui). În prima parte, discursul poetic se construieşte epistolar, în ultima, narativ. În cea de-a doua, poeticile se amestecă. Toate au în comun exerciţiul imaginativ sau reveria, bovarismul, tonalitatea melancolică (pentru poemele brazilianului, putem zice saudade), solarizată de sentimentul naturii, lipsa tragicului şi a stărilor paroxistice. „stau sub acest cer, sub aceste glasuri,/ curat ca o rază de soare/ (…)/ fără nimic tragic ascuns prin buzunare/ înalt precum copacul în jurul căruia/ se învârte pădurea încet, foarte încet,/ cu o bucurie atât de liniştitoare“ (captatio benevolentiae) – acestea ar putea fi versurile emblematice ale volumului Nimeni, el singur.

O Florică „bezmetică“, îndrăgostită imaginar, sau o Cătălină postmodernă, de la bloc, îi scrie domnului cu pălărie gri, un soi de Luceafăr pământean al chemărilor şi al fantazărilor sale bovarice. Simptomele trupului, înfiorările carnale se temperează prin aprehensiuni sufleteşti: „oftez din ce în ce mai deasă, sunt verde mândră,/ rochia mea plânge până la pământ.// Domnule cu pălărie gri, mi-e frică să nu te risipeşti/ prin luna mai a altor timpuri, ţinuturi, femei,/ mi-e frică, să ştii, domnule cu pălărie gri, mi-e tare frig şi frică“. Fata vorbeşte olteneşte, cu perfectul simplu, şi aproape muzical (prin rimele interioare). Face prospecţiuni matrimoniale, manifestă pusee de gelozie, însă răspunsul final, primit din partea altui bărbat, dezvăluie jocul dragostei şi al întâmplării. În secţiunea fereastră din care lipseşte unul, se păstrează retorica adresativă în multe poeme. Poetul îşi rememorează nostalgic iubirile, îşi pansează rănile cu frumuseţea naturii (în care visează să se integreze cumva mioritic), îşi mărturiseşte aleanul, singurătatea şi provizoratul unei vieţi sărmane, se auto-îmbărbătează cu scenarii amoroase optimiste (de găsire a propriei Eve, de euforie domestică). Glorificările femeii se dovedesc de o delicateţe neobişnuită, mai pudice chiar decât cele ale „neotrubadurilor“ noştri din veacul al XIX-lea, Văcăreştii şi Conachi. Scenele închipuite sunt pline de tandreţe, trase prin pelicula de miere a romantismului duios: „şi printre cerceii tăi zorile se cern ca mălaiul, ştiu;/ cele mai scumpe din lume sunt cămăruţele curate şi călduroase,/ fereastra ce ne cuprinde pe-amândoi şi rândunicile/ valorează greutatea lor în aur,/ la fel privirile tale când îţi sunt drag dimineaţa…“ (fereastră din care lipseşte unul). Paradigma imaginată a cuplului erotic pare a fi aceea antică, din Metamorfozele lui Ovidiu, a lui Philemon şi Baucis: „…când ai adormi tu,/ aş vrea să fiu şi eu acolo, de faţă,/ când tu te-ai pregăti de somn,/ aş vrea eu cu palma mea dreaptă/ să-ţi ţin chipul, ca un ou într-un cuibar,/ tu să fii fermecată şi eu asemenea,/ să fie în patul acela o sărbătoare/ (…)/ când tu ai adormi şi mâna mi-ar amorţi,/ m-aş uita foarte atent la buzele tale/ şi mi-ar fi foarte clar că la judecata de apoi/ noi amândoi vom merge tot de mână,/ când ar fi să tresari, să mişti din picior,/ cu îngerul meu păzitorul somnului tău,/ atunci să mă bucur şi să lăcrimez puţin,/ fiind convins că mai mare bucurie/ nu s-ar putea să mai aflu“ (propunere pentru afiş de cinema). Doar titlul (ca şi aşteptând-o pe winona ryder) subminează ironic fondul grav al poemului, în speţă, dorinţa de iubire eternă. Spre deosebire de Poeme pentru cutia ta poştală, volum vizibil marcat de influenţa poemelor de amor ale lui Mircea Cărtărescu, în Nimeni, el singur ludicul şi (auto)ironia se împuţinează (în cheie auto-ironică ar putea fi citit, de pildă, şi poemul aş vrea să mor de tânăr poet). Poemele brazilianului Michel Santiago de Amaradia para donzela Ana Maria Munes (numele demască transvazarea poetică) „narează“ povestea unui cuplu despărţit vremelnic prin plecarea bărbatului la muncă, în Portugalia. Universul personajelor este rustic, tradiţional, de la 1700. Dragostea este maritală, procreativă. În coşul de răchită, lângă fetiţă, doarme motanul Herodot (iar Herodot însuşi, istoricul, este citat în aceste poeme ale atmosferei patriarhale).

În Nimeni, el singur, Mihai Amaradia ne oferă o poezie retro, poate prea blândă pentru a zdruncina sensibilităţile cititorului de azi.

Volumul este, cum sună şi titlul unui poem, o rezervaţie cu amintiri din lumea satului şi a micului oraş industrial (Streiul). În prezentarea de pe coperta a patra, Felix Nicolau scrie că „vagul patriarhal şi locul comun repetă maniera lui Şt. O. Iosif“. Nostalgia copilăriei în universul rural, perspectiva idilizantă pot trimite, într-adevăr, la autorul Patriarhalelor, însă formula poetică (prozaism, narativitate, tranzitivitate) se apropie, mai degrabă, de ciclul La Lilieci (un emul sorescian este, de pildă, şi tânărul Marius Aldea, în Sinistra), chiar dacă Ioan Barb nu are ironia şi umorul lui Marin Sorescu. Iar un poem ca frigurile din iarna aceea îşi găseşte modelul în Isus din copilărie al lui Vasile Voiculescu. În evocarea satului, poetul adoptă uneori retorica basmului: „A fost odată ca niciodată/ un sat cu căsuţe văruite în lumină/ cu oameni primitori/ unde se adunase atâta bucurie/ încât în fiecare dimineaţă/ era ajun de sărbătoare/ la capătul uliţei/ se împărţeau copiilor plăcinte calde/ ziua ţinea cât un an“ (A fost odată un sat). Tatăl său este descris ca un personaj de poveste, un Făt-Frumos cu puteri miraculoase: „tata lovea cu biciul cerul şi// stelele cădeau ca prunele în căruţa sa/ le-a adunat într-un vas le-a dăruit miresei“ (căruţa cu promisiuni). Calului năzdrăvan îi ţine locul bidiviul timpurilor moderne, motocicleta cu ataş: „aşa l-a văzut ea pe tata/ coborând cu motocicleta lui albastră din cer/ cu motocicleta lui cu ataş/ în care aducea lumea de la şes“ (motocicleta cu ataş). Rememorarea are în vedere şi particularităţile epocii comuniste: C.A.P.-ul, confiscarea vitelor din curte, coada la portocale, atitudinea autorităţilor faţă de biserică. Sunt scoase din negura timpului mai multe figuri pitoreşti, odată cu eresurile şi credinţele lor: bunicul („bunu“) rămas fără un picior şi orb în urma unui bombardament, dar care ştie să citească semnele naturii (profeţiile de dimineaţă), „unchiu sâmedru“, care şi-a pierdut mâna dreaptă în Crimeea, însă cu braţul întreg „mânuia furca la fel ca pe carabină“ (unchiu sâmedru), preotul Antică, cel care ridică o nouă biserică din cărămida gardului şi a grajdului său, Dumitru clopotarul (înger cu turn), fratele traian, unchiul Ion, ceasornicarul satului, Ghiţă-groparul, reconvertit în clopotar (ghiţă-cingătău), unchiul Diordică, fostul general ajuns un beţiv împuţinat (diordică), moaşa îmbătrânită, scoasă dimineaţa la poarta casei, pe un scăunel de lemn (moaşa mare).

Poemele oraşului industrial plin de funingine (epitetul alb nu poate fi decât antifrastic) reprezintă contrapunctul ironic şi întunecat al amintirii satului luminos de odinioară. Compunerile elevului barb (din clasa a şasea b şi, respectiv, a şaptea b) sunt un amestec de sinceritate candidă şi limbă de lemn. Fabrica de cocs pare un balaur care aruncă funingine, înnegrind totul. Viziunea devine sumbru-funebră („vara ne topeam în veşmintele negre/ pâinea era neagră şi tata îi mulţumea Domnului/ pentru că avea unde lucra/ ne punea şi pe noi să îi mulţumim/ pentru zilele negre ce fluturau tot anul/ deasupra casei ca nişte steaguri funerare“), apoi de-a dreptul apocaliptică („m-am uitat prin norii de funingine/ şi am văzut cerul deschis şi îngerii arzând/ se dezintegrau deasupra noastră/ un Dumnezeu de funingine/ ne aspira de la brâu în sus/ nu mai eram decât biete întrupări de funingine“ (noi cei mântuiţi în funingine). O odă în răspăr, ironică, este cântecul cocseriei, construit pe baza personificării. Descrierea locomotivei cu aburi, pufa, creează imaginea unui animal (preistoric) fantastic: „semăna cu o balenă de uscat/ îi crescuseră roţi şi biele din fier/ se hrănea cu jarul calului năzdrăvan/ când se întorcea pufăind/ învelită în halatul din abur“. Munca la uzină, în ture de zi şi de noapte, este comparată cu sclavia: „noi suntem negrii de pe această plantaţie“ (duda). Lumea proletariatului din era socialismului a mai fost adusă în poezie de Svetlana Cârstean, în Floarea de menghină, utilizând însă îndeosebi pastişa ironică a textelor propagandistice.

Cele mai slabe poeme ale Oraşului alb sunt psalmii. Dar volumul merită citit.