Ca ziarist la Academia Caţavencu şi membru al grupului Divertis, Ioan T. Morar şi-a creat o imagine publică de umorist. Puţină lume şi-ar închipui că scriitorul a debutat cu poezie, în anii ´80, publicând ulterior alte câteva volume de versuri. Din 2005 a trecut la proză, surprinzând plăcut prin romanul Lindenfeld, o poveste tragi-comică a unui sat bănăţean, reprezentată printr-o farsă grotescă. În 2013 îi apare Negru şi Roşu, un roman realist stendhalian, îmbinând un Bildungsroman colorat romantic cu fresca istorică a anilor de război de sub dictatura antonesciană.

Aventura scrisului continuă cu Sărbătoarea Corturilor, despre care Mircea Mihăieş spune (pe coperta a IV-a) că este „cea mai bună carte a sa de până acum“. Romanul adoptă formula naraţiunii confesive, precum în Cel mai iubit dintre pământeni al lui Preda. Numai că aici mărturisirea nu aparţine unui (fost) deţinut politic, ci unui delator al Securităţii comuniste. O idee originală de abordare a istoriei noastre recente: să intri în pielea unui turnător pentru a prezenta radiografia conştiinţei sale. Din punct de vedere estetic, această convenţie a povestirii-spovedanie îl scuteşte însă de riscuri pe autor, lăsând toată responsabilitatea în cârca personajului-narator. În cazul de faţă, un inginer mecanic, de vagoane. Inginerul trebuie să povestească, fireşte, ca un inginer: cu acurateţe, dar fără virtuţi artistice deosebite. Nu poţi să-i reproşezi unui inginer că nu scrie captivant! Sau că, la un moment dat (pag. 252), zice misogin în loc de mizantrop. Cornelius Nădăban îşi îndeplineşte corect sarcinile, şi pe cea de informator, dar şi pe aceea de povestitor, aceasta din urmă la rugămintea „Învăţătorului“ Jac(ob) Gliga. Cel puţin formal. Despre adevăruri integrale nu poate fi vorba: „Veţi avea adevărul ştiut şi o parte din adevărul neştiut. Doar o parte…“. Sărbătoarea Corturilor este, totodată, un roman despre statutul confesiunilor religioase în comunism, persecutate şi tolerate, în acelaşi timp, din raţiuni strategice: regimul voia să propage ideea, în străinătate, că libertatea religioasă nu era îngrădită. Cornelius devine însă colaborator al Securităţii fiind şantajat cu apartenenţa sa religioasă la cultul baptist. El face parte dintr-un Grup reformator (de unde şi numele de cod „Luther“), condus de Jac, grup care se va desprinde de biserica baptistă, trecând apoi pe la penticostali, adventişti, convertindu-se finalmente la mozaism şi emigrând în Israel. Interogaţia, problematizarea, iar nu revelaţia, îi mână spre un Canaan iluzoriu. Această căutare a unei identităţi religioase, numită ironic „vagabonţeală spirituală“, se încheie, pentru Jac şi Cornelius, prin reîntoarcerea acasă, la Arad, şi înfiinţarea unei noi biserici, un hibrid iudeo-creştin, Sărbătoarea Corturilor. Beni, care completa „sfânta treime“ a Grupului, rămâne în Israel, însă rabin la o sectă de evrei mesianici. Astfel, Sărbătoarea Corturilor este romanul unei queste, în care Sfântul Graal îl reprezintă credinţa adevărată, chiar dacă personajele nu sunt cavaleri fără pată şi prihană, ci nişte bieţi oameni sub vremi, cu bune şi cu rele, cu rătăciri şi regăsiri.

În latura sa realist-documentară, Sărbătoarea Corturilor se dovedeşte o naraţiune minuţioasă, bogată în informaţii despre cultele religioase (ritualuri, cutume, sindromuri), despre viaţa în kibbutz (un fel de colhoz), despre operaţiunile Securităţii („vinderea“ evreilor şi a nemţilor, folosirea agenţilor şi a turnătorilor emigraţi pentru transferul banilor în ţară). Cornelius este, de fapt, forţat (tot prin şantaj) să revină în România postcomunistă, primeşte o moştenire uriaşă şi un asociat pentru o firmă de afaceri, totul pe filieră securistică. Deşi regimul se schimbă după 1989, „ei tot tovarăşi au rămas“, „ambasadele sunt pline de spioni, de ofiţeri de securitate externă“. „Deocamdată noi suntem tot ăia…“ – îi spune Panţuru, secretar doi la ambasada română din Tel Aviv. Ofiţerul de Securitate care-l racolase („domnul inginer Oproiu“) e acum „revoluţionar“ cu certificat, iar supraveghetorul confesiunilor religioase din perioada dictaturii, patron de firmă de restaurări biserici. De asemenea, în mod bizar, „toţi comuniştii au devenit bisericoşi“. Colaboratorul Cornelius nu-şi poate reprima comentariul ironic-sarcastic: „mi-am imaginat cum ar arăta (…) drumul prăfuit al Damascului plin cu mii de activişti comunişti care se opresc fulgeraţi din admiraţia lor pentru Ceauşescu şi devin democraţi autentici. Vor servi valorile democraţiei şi ale libertăţii de expresie. Un tablou comic, dacă n-ar fi greţos“.

M-a interesat în Sărbătoarea Corturilor, cu precădere, auto-analiza delatorului. Acesta îşi găseşte justificări psihologice (frica, trufia, sentimentul de putere asupra celorlalţi), dar şi metafizice (văzându-se un „rău necesar“, ca Iuda: „Dacă nu-l vindea Iuda, Isus Hristos nu ar fi fost prins de romani şi, până la urmă, nu s-ar fi ajuns la Răstignire. Dacă nu ar fi fost răstignit şi ucis, cum ar mai fi înviat? Cum am mai fi ajuns noi la uriaşul Miracol al Învierii, cheia de boltă a creştinismului?“), circumstanţe atenuante, anume, condiţia de minoritar neoprotestant prin naştere, spiritul de auto-conservare şi pocăinţa („după fiecare notă informativă mă rugam pentru iertarea păcatelor mele şi, imediat, pentru victimele mele. Mă rugam să aibă puterea de a trece peste probele grele la care îi supunea nota mea informativă. Şi nu eram ipocrit – atunci când mă rugam chiar aş fi vrut să nu păţească nimic“). În altă parte, spune însă: „m-a lovit de câteva ori remuşcarea. Nu m-a destabilizat, doar m-a vizitat“. Sau apreciază, în contradicţie cu ce mărturisise anterior, că informările sale erau nişte „nimicuri inofensive“. Mai mult, se identifică, simbolic, cu Iona, chitul său fiind „Balena Securităţii“, care-i trasează destinul. Şi tot ca Iona biblicul (nu cel sorescian), speră să se mântuiască prin credinţă. Numai că, spre deosebire de Iona, el a avut posibilitatea alegerii. Nu judeca alegerile altuia, dacă n-ai fost în situaţia lui – consideră Cornelius. Nu voi face nici eu pe judecătorul (moral), dar, pe parcursul lecturii, personajul mi-a fost mai degrabă antipatic, fiindcă mustrările sale de conştiinţă nu sunt sfâşietoare: „sunt un om slab care nu a putut refuza să semneze un angajament şi asta i-a schimbat viaţa (nu spun distrus, nu sunt sigur de asta)“. Distrugerea nu se află doar în ordinea socială, ci şi în aceea sufletească. Despre acest fel de distrugere ar fi putut vorbi Cornelius. Cine poate şti cât de sinceră este mărturia lui? Sau cât de autentice sunt părerile de rău, dat fiind că nu par zdrobitoare? În fond, Ioan T. Morar a creat un personaj verosimil, probabil sunt puţini foşti turnători care să-şi facă procese de conştiinţă cu efecte dramatice pentru propria interioritate.

Sărbătoarea Corturilor este o carte instructivă, încă o piesă în ansamblul istoriilor ficţionale despre comunism, dar care explorează zone noi: comunităţile religioase neoprotestante şi iudaice. Dintr-o altă perspectivă, a unui credincios statornic, Sărbătoarea Corturilor ar putea fi citit ca un roman picaresc în siaj religios.