Ultima ţigară a lui Fondane de Cătălin Mihuleac este un volum de treisprezece povestiri, legate printr-o supratemă comună: problema evreiască în România (istorică, dar cu ecouri până în contemporaneitate). Scriitorul a mai publicat în 2014 un roman despre pogromul de la Iaşi din iunie 1941, America de peste pogrom. Aflăm acum că autorul preconizează un proiect mai amplu, „ce are drept scop restituirea literară a multiplelor faţete ale istoriei evreilor din România“.

Cărţile lui Cătălin Mihuleac sunt însă demonstraţia involuntară a unui vechi truism: tema nu face literatura. În ciuda subiectului, interesant prin gravitate şi controversele istorice, America de peste progrom este un roman ratat în construcţie. Prea multe elemente senzaţionaliste, de tip hollywoodian (să nu zic telenovelistic), clişee tipologice, stil lejer-umoristic. Povestirile din Ultima ţigară a lui Fondane nu ies din această paradigmă literară consumeristă. Sunt, fireşte, ca şi în America de peste progrom, destule fragmente realist-istorice despre deportările evreilor din Bucovina în Transnistria, despre lagărele naziste de la Auschwitz-Birkenau, despre persecuţiile rasiale din Iaşul anilor ‘40. Uneori, ficţionalizarea capătă accente de basm, ca în Decât o zi vultur, mai bine o viaţă întreagă cioară, în care o cioară năzdrăvană devine salvatoarea proprietarului ei şi a unor familii prigonite de evrei. Câteva expozeuri jurnalistice introductive (menite parcă să instruiască un lector străin) ar fi putut să lipsească, iar limbajul băşcălios al naratorului se expandează câteodată supărător. Cea mai bună povestire a volumului este Gard în gard, la Dorohoi. Un negustor evreu şi un funcţionar creştin se tachinează hâtru (amintind de ciondănelile lui Moromete cu vecinul Bălosu), se ceartă pe o palmă de pământ, se duşmănesc aprig, profită de circumstanţele dramatice ale istoriei pentru a-şi plăti poliţe. Omenia învinge însă umorile de proximitate ori prejudecăţile rasiale. Benjamin Fondane, din proza care dă titlul volumului, este o figură spectrală care îşi rememorează viaţa înainte de a fi gazat. Meditaţia sa ultimă are, din păcate, o formă patetic-kitschoasă: „Ce chestie, să fii ultima ta ţigară, să te fumezi pe tine însuţi! Să trăieşti arderi pe care doar tutunul le cunoaşte, în trecerea lui prin sufletul omenirii. Să te inspiri pe gură şi să te expiri pe nas, până te mistui cu totul şi te transformi în scrum“. Nu mai vorbesc de alte pasaje, evocând tinereţea scriitorului, care se vor comice, dar nu sunt decât mostre de prost gust literar: „Dulcile zambile ale Capitalei se înroşeau de plăcere, nu de ruşine. Cu iuţeala intuiţiei, dublă faţă de cea a locuitoarelor din Moldova, recunoşteau la el obrăznicia strălucitoare a geniului. I se potrivea pseudonimul Fundoianu, că avea fese dumnezeieşti. Chiar mai dumnezeieşti ca ale lui Corneliu Zelea Codreanu.// – Mieluşon, îl mângâiau ele nazal, ridicând degetul mic de la mâna stângă. Curuleţ cu nestemate, graseiau tandru, scoţându-şi chiloţeii, dar păstrând furoul“. Personajele istorice reale (chiar şi cele pozitive, cum e Fondane) nu au substanţă, sunt mai degrabă nişte caricaturi. Gheorghiu-Dej ori Eichmann se umanizează prin obsesiile lor (fabricarea ceramicii cu rol divinatoriu şi, respectiv, vizionarea filmului de comedie Unora le place jazz-ul), dar până la infantilizare burlescă. Calităţile scrisului lui Cătălin Mihuleac (vivacitate, umor, demistificare a istoriei) se transformă astfel, prin supralicitarea lor, în defecte.

Ultima ţigară a lui Fondane pare, precum America de peste progrom, o carte de popularizare a suferinţelor istorice ale evreilor din România.

***

Aflăm, din prezentarea de pe pagina de gardă, că autoarea are studii de filologie (a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti), a lucrat în învăţământ, a mai publicat o carte pentru copii, Esmeralda şi grădina ferecată (1997), şi un volum de proză scurtă, Oamenii veseli (2004), dar şi că a scris libretul unei opere camerale, Lot (compuse de Ana Iulia Bondue). Această ultimă informaţie trădează apropierea lui Cati Giurgiu de lumea muzicii, prezentă, într-un fel sau altul, şi în Clavecinul domnului Daumier.

Din cele nouă povestiri, doar Rondo d’amore scârţâie îngrozitor, ca un instrument dezacordat, mânuit de un novice într-ale artei, prin încâlceala amoroasă, happy-end-ul şi clişeele de literatură (de consum) „pe tocuri“. În Carolina, un ins care se mută într-un nou apartament trebuie să ia şi bătrânul dulap al familiei, depozitat până atunci în magazia unui vecin. Cu această ocazie, descoperă că dulapul este, de fapt, o valoroasă orgă. În O cafea cu Maestrul, intransigentul profesor de muzică Alin Zanea este rugat să facă un compromis la un concurs, iar pe favorizata neprincipial o reîntâlneşte peste doi ani, într-o conjunctură în care el ar avea nevoie de ajutorul ei. Glasuri a capella şi Intermezzo sunt partituri narative cu elemente fantastice, în prima, un membru al unui cor bisericesc, recent decedat, apare din neant să-şi ajute colegii, în a doua, un fost violonist îşi întâlneşte stupefiat dublul, în varianta tinereţii. Îl salvează să nu-l lovească o maşină, dar îi lasă datoria de a-i termina o compoziţie muzicală. Domnişoara Mihaela reprezintă un flashback în trecutul unui pianist care crescuse la un orfelinat. Maria-Sophia Gramma este istorioara unei interprete obsedate de modelul său. În Trei strigări, Ravena îşi dedică viaţa îngrijirii fratelui bolnav, pe vremuri un celebru cântăreţ de operă, în prezent, maestru în ţipete ucigătoare ale somnului surorii. În povestirea omonimă a volumului, profesorul Daumier, aflat la o Academie de Vară organizată într-un vechi castel, găseşte, în adăpostul din împrejurimi al unui băieţandru retardat, o minune de clavecin. Pentru a pune mâna pe bijuteria muzicală, trebuie să-l ia cu sine şi pe Cerberul ei. Ca şi orga Carolina, din prima povestire, instrumentul acesta are o energie miraculoasă, care-l atrage pe profesor în coteţul nebunului: „Văzu partea îngustă a plăcii pe care erau fixate corzile, coada unui clavecin lung, imperial, ieşind dintre pernele sfâşiate ale unei canapele. Găina nărăvaşă, care locuia chiar deasupra, reuşise să deplaseze mătasea prăfuită ce învelea obiectul, făcând să se ivească o parte din acea coadă, ca un umăr dezgolit de madonă, care pentru Daumier avea cele mai diafane rotunjimi, în ciuda faptului că placa era tăiată în unghi drept. Fără să ţină cont de avertismentul conştiinţei cum că violează harababura unui domiciliu străin, fie acesta şi al unor obiecte fără utilitate, Daumier îşi făcu loc spre peretele de care era sprijinit clavecinul, îndepărtă pânza plină de fulgi şi găinaţ şi simţi, la manevrele făcute cu gingăşie, sensibilitatea corzilor care zornăiau la cea mai fină atingere“.

Proza scurtă a lui Cati Giurgiu are un aer mai degrabă cosmopolit, deşi nu par s-o intereseze prea mult contextualizările, mediile sociale, tipologiile, ci prezentarea unor „cazuri“ şi a unor întâmplări insolite. Ceea ce-i lipseşte însă cu adevărat Clavecinului domnului Daumier sunt sunetele de scherzo.