Am scris şi în alte rânduri despre curajul Martei Petreu de a intra de-a dreptul în butoiul cu pulbere explozivă al culturii române. Acest butoi, pe deasupra căruia s-au încrucişat săbiile adulatorilor şi ale detractorilor, îl reprezintă Generaţia ’27. Prin demersurile sale demitizante (căci perioada interbelică, mai ales la începutul anilor 1990, a fost privită ca o „vârstă de aur“), Marta Petreu nu a căutat decât adevărul, convinsă fiind că gunoiul ascuns sub preş va putrezi într-o zi şi va mirosi urât, altfel spus, că eludarea greşelilor trecutului nu ajută viitorului, iar cultura noastră este „suficient de structurată şi de bogată încât să poată suporta orice examinare critică şi orice adevăr, oricât ar fi acesta de jenant, fără ca prin aceasta să iasă în pierdere – dimpotrivă“.

Studiul Generaţia ’27 între Holocaust şi Gulag. Mircea Eliade şi Klaus Mann despre generaţia tânără a fost iniţial o comunicare susţinută la Colocviul „Biografie privată şi carieră publică: o dezbatere despre etic, politic şi creativitate“, desfăşurat la New Europe College, în 2002. O variantă scurtă a textului a apărut în două numere din revista 22 (2003), iar cea extinsă, publicată acum autonom, se regăseşte şi în cuprinsul volumului De la Junimea la Noica. Studii de cultură românească (2011). Micro-monografia Generaţiei ’27 înregistrează naşterea şi ecloziunea („manifestul“ lui Mircea Eliade, Itinerariu spiritual, şi momentul Criterion), apoi căderea din primatul spiritualului în politic şi opţiunile ideologic-politice diverse ale membrilor săi. Deşi a fost socotită îndeobşte o „generaţie de extremă dreaptă“, Marta Petreu nu-i uită nici pe cei atraşi de extrema stângă comunistă (mai şterşi din punct de vedere intelectual decât Eliade, Cioran sau Noica), mai ales că unii dintre aceşti tineri, furioşi sau doar angoasaţi şi neliniştiţi, au pendulat între cele două extreme. Se poate spune, aşadar, că Generaţia ’27 a fost „bolnavă“, dar „nu de legionarism, ci de extremism. Sau, ceea ce este acelaşi lucru, de revoluţionarism“. Iar extremismul nu a constituit un „fenomen original al României, ci un fenomen care face parte dintr-unul european, din ceea ce Klaus Mann a numit generaţia sa tânără şi europeană“. Era în spiritul timpului „atitudinea revoluţionară, antidemocratică şi prototalitară“, iar noi ne-am grăbit să fim ŕ la page. E drept că fotografia de grup a Generaţiei ’27 nu a fost toată invadată de culorile violente ale extremismului (de dreapta sau de stânga), câţiva menţinându-se aproape de centrul democrat al spectrului ideologic şi privind „legionarismul şi comunismul cu egală suspiciune şi rezervă“ (Eugen Ionescu, Bucur Ţincu, Alexandru Vianu, Petru Comarnescu ş.a.). În fond, România, ca ţară servil-imitatoare, cum a fost şi cum a rămas până azi, a absorbit, aproape în acelaşi timp, atât ideologia liberalismului democratic, cât şi doctrinele totalitarismelor emergente în Europa. Adică am preluat şi bunele, şi relele altora. La grămadă şi fără discernământ. Pentru a înţelege mai bine „filosofia generaţiei“, Marta Petreu introduce perspectiva comparatistă, prin prezentarea articolului programatic al lui Klaus Mann, Heute und Morgen (asemănător cu Itinerariul spiritual al lui Mircea Eliade). Dacă în creionarea portretului generaţiei cei doi consună (polarizare ideologică, trauma războiului, „metafizica trupului“, experienţa erotismului şi a sacrului, amoralismul, activismul, sentimentul catastrofei, ura contra raţionalismului), Klaus Mann se deosebeşte de tânărul Eliade prin poziţia politică (în speţă, antihitleristă).

Alegerile fiecărui membru al generaţiei au fost determinate, fireşte, de mai mulţi factori (formaţie intelectuală, mentori, temperament, contactul cu diferite modele de cultură şi civilizaţie, rădăcini etnice şi stare socială, circumstanţe istorice). Un studiu de caz are în vedere convertirea politică a lui Eliade, atras de temele „spirituale“ ale misticii legionare. Sunt, de fapt, mai multe elemente care au contribuit la această „angajare“ politică, nerecunoscută niciodată răspicat de Eliade, căci el situa ideologia (şi, implicit, articolele sale de propagandă) pe terenul creaţiei spirituale. În concepţia sa, sfera politicului ţinea îndeosebi de acţiunea concretă, legislativă sau executivă. Călătoriile de studiu în Italia fascistă şi în India („unde a descoperit idealul universalităţii preistorice, agrare“), contactul catalizator cu Germania hitleristă (mai târziu, şederea în Portugalia lui Salazar), lecţiile „maestrului“ Nae Ionescu, interesul pentru „arhaitate, ruralitate, religie, spiritualitate, reforma spiritualităţii, elite spirituale, jertfă etc.“, posibila influenţă a Ninei Mareş, prima sa soţie, explică istoria „legionarizării“ lui Eliade. Dacă revoluţionarismul, în general, era legat şi de Zeitgeist, majoritatea de la dreapta este pusă de Marta Petreu pe seama faptului că stânga ameninţa abia realizata unitate statală a României Mari. Partidul comunist, la incitările Moscovei, susţinea dreptul la autodeterminare până la segregarea teritorială a statului român. Se adaugă „vecinătatea întotdeauna înfricoşătoare a Rusiei“, influenţa extremei drepte europene şi succesul lui Hitler, fascinaţia exercitată de Nae Ionescu asupra studenţilor săi.

Extrem de binevenită este reamintirea convergenţelor doctrinare ale legionarismului şi comunismului, ale extremelor de dreapta şi de stânga, precum şi cele trei pledoarii antitotalitare, de „apărare a civilizaţiei“, ale lui Alexandru Vianu, Bucur Ţincu şi Eugen Ionescu. Adepţii extremismelor s-au folosit, manipulator, de logica lui tertium non datur, dar, dincolo de „fraţii inamici“, fascismul şi comunismul, a existat mereu o a treia cale, a democraţiei liberale. Adevărata opoziţie a fost, şi este şi astăzi, aceea dintre barbarie şi civilizaţie. Se reţine discuţia dintre doi legionari închişi la Aiud, preluată de Marta Petreu din memoriile profesorului de psihologie, de la Cluj, Nicolae Mărgineanu: „– Eu totuşi nu pricep, mă – a spus Ceia lui Pascaru –, care-i deosebirea dintre noi, legionarii, şi aceştia, comuniştii, deoarece metodele sunt aceleaşi?// – Noi am fost mistici, iar aceştia sunt ştiinţifici – a răspuns Pascaru.// – Şi ce înţelegi tu prin ştiinţific? a replicat Ceia nedumerit.// – Spui una şi faci alta, mă – a răspuns Pascaru“. Mă despart însă de Marta Petreu în distincţia pe care o face între „socialismul real“ şi comunism. Ea vorbeşte într-un loc despre „idealul nobil“ şi „umanist“-evanghelic al comunismului, care „nu poate fi contestat. Însă Lenin şi Stalin au pus, practic, ideea revoluţiei (...) şi propria lor putere mai presus de idealul de egalitate şi dreptate socială. Ei au transformat acest ideal nobil într-un simplu paravan pentru pofta lor de putere sau pentru viziunea utopică a unei revoluţii fără sfârşit“. „Idealul“ acesta poate fi contestat tocmai prin faptul că reprezintă o utopie. Raiul, cum spunea şi K.R. Popper, un clasic al liberalismului, nu poate exista pe pământ, „nu ne mai putem întoarce niciodată la pretinsa inocenţă şi frumuseţe a societăţii închise“, căci „Pentru cei ce au gustat din pomul cunoaşterii, paradisul e pierdut“. Şi cum să crezi că „paradisul“ ar putea fi (re)construit prin crimă?!

În ultimul capitol, Marta Petreu pune, în termenii filosofului Karl Jaspers, problema vinovăţiei morale, datorată „falsei conştiinţe“, şi a „culpei metafizice“: „lipsa unei solidarităţi absolute cu celălalt, în calitate de fiinţă umană“. Se observă însă, pe tot parcursul volumului, nu intenţia deschiderii unui proces împotriva susţinătorilor ideilor legionare sau comuniste, ci, mai ales, un efort de înţelegere a mecanismelor intelectual-psihologice care au generat derapajele extremiste, dar şi de înţelegere a complexităţii vremurilor, aşezate, fatalist, sub stăpânirea unui „duh rău“. Deşi acceptă dreptul la apărare al intelighenţiei amăgite de totalitarisme, drept fundamental într-o lume democratică şi liberă, cercetătoarea rămâne fermă în ideea de dreptate a victimelor, „chiar dacă dreptate înseamnă acum, la atâta vreme după evenimente, compasiune şi părere de rău pentru felul cum au suferit şi, mulţi, au pierit“.

Generaţia ’27 între Holocaust şi Gulag nu este doar o seacă şi documentată istorie a ideilor, ci o carte însufleţită ce îndeamnă la neuitare şi la un alt fel de atitudine faţă de destinul nostru ca naţiune, în speţă, una care nu eludează responsabilitatea. „Poate oare România să transfere întreaga responsabilitate pentru ceea ce s-a întâmplat aici, din 29 decembrie 1937 şi până în decembrie 1989, adică de la instalarea guvernului Goga-Cuza şi până la căderea socialismului real românesc, pe seama Germaniei hitleriste, a Uniunii Sovietice, a puterilor occidentale care au lăsat România în sfera de influenţă sovietică?“. Întrebarea este, desigur, retorică.