Vitalism postmodern

Încă de la începuturile sale poetice, Magda Cârneci are „obsesia modelului totalizant – a proiectului global, a formulei salvatoare, a unui mit integrator, a unei coerente «imagini a lumii», asemenea acelei utopice «ecuaţii integrale ale lumii» a lui Laplace“. Autoarea Hipermateriei identifică însă două tipuri de poezie a sintezei, în funcţie de modul de structurare poetică a materiei mundi, sumativ, dar centrifugal, sau după un principiu coagulant, centripet, ca un magnet care atrage în jurul lui toată pilitura de fier: „fie poezia de tip fluvial sau deltaic, care însumează cantitativistic, arhivistic, «lingvistic» toate aluviunile culturale de până la ea, încercând să le stăpânească şi să le consume prin juxtapunere – permutare – combinare – deformare – dilatare – ironie – bagatelizare etc., etc., poezie alexandrină, poezie recapi­tulativă, retrospectivă, pregătind, prin arderea ultimelor resturi moderniste, prin tehnica negativă a subversiunii, a accentuării consecinţelor ultime ale modernităţii – pregătind o «negare a negaţiei», calea unei alte sinteze, drumul unei noi poezii; fie o poezie de tip artezian, sau sintetică, reluând, purificând şi înnoind principiile modernităţii iniţiale, încercând să propună structuri de percepţie şi sensibilitate coerente şi din nou centrate, regăsind tipare mentale perene în structuri verbale iarăşi finalizabile – poezie verticală, sintetică, imposibil de definit în totalitate, dar probabil în mod necesar de o latură mai accentuat spirituală, apropiindu-se de limbajul unui nou fel de credo, care să conjuge iar armonios necesitatea inovaţiei cu necesitatea tradiţiei, exigenţa absolutului cu exigenţa devenirii“ (Post-scriptum la o carte de poezie, în Dialog, nr. 115-116/ 1986). Primul tip de poezie, descentrată, ar fi, aşadar, mai degrabă apanajul inteligenţei, al contestării tradiţiei şi convenţiilor, al ironiei şi al jocului; al doilea, pe care îl exersează ea însăşi, ar viza o re-ontologizare a lumii, prin regăsirea arhetipurilor, prin împăcarea contrariilor, o poezie metafizică, axială, care nu exclude mistica. Dacă un Mircea Cărtărescu, de pildă, a parcurs, între timp, drumul de la Totul la nimic, Magda Cârneci nu renunţă la formula poeziei integrale, numindu-şi ostentativ un poem din Viaţă chiar Totul. Omul, într-o corespondenţă mai mult decât simbolică (ci amintind de corespondenţele simboliste ale lui Baudelaire), este o oglindire a marilor mistere existenţiale, a macro-cosmosului, absorbind în sinea sa universul întreg: „traversând cu paşi rari codrul des de simboluri// ce încetează să mai fie mister/ pentru a fi pură identitate“ (Totul). În plus, atentă la receptarea critică a poeziei sale discursive, despletite ca o meduză (apropiate de „poezia enunţiativă a lui Whitman sau a lui Sandburg din Oamenii, da, oamenii!, a lui Maiakovski şi a lui Esenin“ – Ion Bogdan Lefter, Flashback 1985: Începuturile „noii poezii“), Magda Cârneci găseşte acum un nume acuzatei lipse de organizare muzicală: „simfonie dodecafonică“. Lumea pe care vrea s-o capteze poetic este „un miceliu vast, cântător“, atonal, compus din sunete şi zgomote diverse, „un cor miliardar, care habar n-are ce cântă“. Cu toate acestea, stridenţa mundanului (postmodern) se plasează pe verticala unei aspiraţii către muzica sacră a heruvimilor veşnic tineri şi, totodată, nu a astrelor, ci, ironic, a meteoriţilor, fel de a spune că orice materie îmbătrâneşte: „Suntem muzicali, chiar dacă nu vrem, chiar dacă nu ne dăm seama./ Simfonia noastră dodecafonică se aude până la ceruri, până la stele,/ şi încântă auzul heruvimilor şi meteoriţilor“ (Poemul înalt).