De la romanul de debut din 2006, Perforatorii (recompensat cu Premiul pentru Proză la Concursul de manuscrise al U.S.R., dar şi cu premii ale revistelor Ramuri şi Mozaicul), trecând prin volumele de proză scurtă, Profesorul Bumb şi macii suedezi (2011) şi Marile bucurii şi marile tristeţi (2013), până la Aşa să crească iarba pe noi (2017), Augustin Cupşa a parcurs drumul de la barochism la realism, sau, cu termenii antici, de la asianism la aticism. Formula hibridă, cu elemente fantaste şi absurde, cu personaje extravagante, este abandonată începând cu povestirile din Marile bucurii şi marile tristeţi, îndatorate pattern-ului prozastic american din secolul al XX-lea, al banalului cotidian, al tipului every man, al stilului simplu, tranzitiv.

Aşa să crească iarba pe noi este (Bildungs)romanul unui puber de la periferia Craiovei, din perioada postrevoluţionară (probabil, anii ’90). În prezentarea de pe coperta a IV-a se face o trimitere la cartea-cult a lui J. D. Salinger, De veghe în lanul de secară. La fel de bine, ne-am putea gândi la Muzici şi faze de Ovidiu Verdeş, romanul copilăriei şi adolescenţei din „epoca de aur“ ceauşistă, sau, măcar parţial, şi la Morţii Mă-tii de un cristian. Cu toate acestea, protagonistul-narator din Aşa să crească iarba pe noi, poreclit Pisică, se distinge de posibilele modele prin mediul specific în care trăieşte. Şcoala sau familia se află într-un plan mai degrabă secundar. Faţa Luncii, unul dintre cele mai famate cartiere ale Craiovei, şi lunca Jiului reprezintă un soi de No Man’s Land în care copiii învaţă să supravieţuiască, precum în Împăratul muştelor de William Golding. Povestirea lui Pisică se focalizează pe o activitate ilicită, aducătoare de bani: prinderea păsărilor sălbatice, vândute interlopului Văru’, care le trimitea în Italia. Gaşca lui Pisică, formată din Tobă, fraţii Mânzu, Tomi Ţiganu, şi avându-l ca şef pe Edi, repetă, într-un fel, tiparele existenţiale ale generaţiei anterioare, a părinţilor. Simbolic, ideea este introdusă prin fotografia de la vânătoare, pe care Pisică o păstrează în buzunar şi o cercetează mereu, încercând să descopere „de unde începe greşeala“. În ea apar, pe lângă tatăl său, plecat pe undeva prin Italia, ţiganul Giani (aflat tot în Italia) şi Văru’, mâna sa dreaptă, Tuică, fostul antrenor de box al lui Edi, care se ocupă şi el cu braconajul de păsări, Zgardă, împuşcat, intenţionat, se pare, de camaradul Tuică, plus alte figuri fără relevanţă în contextul povestirii. Pisică este afectat de absenţa tatălui (nu-l suportă pe bărbatul cu care se întâlneşte acum mama lui, căruia îi zice ironic „Tanchistu’“) şi se simte atras de liderul grupului, Edi, care devine protectorul său în cartier (cumva, precum Calogero, din Poveste din Bronx, de lumea mafiotului Sonny, deşi puştiul din film nu ducea lipsa tatălui). Edi avea legături cu Văru’, era mai mare cu câţiva ani faţă de restul găştii, locuia împreună cu o bunică şi, între timp, abandonase şcoala. Cu Edi, Pisică învaţă să joace fotbal, să „curteze“ fetele, să fumeze, să captureze păsările din luncă. Există însă un moment care destabilizează certitudinile lui Pisică în privinţa „mentorului“: Edi fugise după iubita sa, Larisa, în Italia. Mai mult decât de supărarea că rămăsese o vreme fără apărare, copilul este măcinat de curiozitatea legată de întoarcerea lui Edi cu glezna sfâşiată (ceea ce însemna sfârşitul carierei lui de boxeur profesionist, după ce fusese campion naţional la juniori). Despre Larisa, adusă acasă pe braţe de Giani, într-o noapte, se vorbea că ajunsese dependentă de droguri, iar familia o internase la spitalul Parc (clinica de psihiatrie). Aşa să crească iarba pe noi reprezintă, în esenţă, romanul iniţierii lui Pisică în această lume a violenţei şi a infracţionalităţii. „Lecţia“ de supravieţuire poate fi rezumată astfel: „cea mai bună treabă e să stai sotto. Ciocu’ mic, urechea mare, niciodată voluntar, cum zice Văru’.// Să-ţi ţii gura şi să mergi cu atenţie pe o linie subţire între bine şi rău, să nu faci nici una, nici alta, pentru că astea oricum se întâmplă şi fără tine, tu să mergi tot aşa înainte, să-ţi ţii echilibrul, să stai bine pe sârma asta până ajungi în partea cealaltă. Şi dacă faci aşa, atunci n-o să fugă careva după tine. Pentru că tu ai furat cel mai puţin dintre toţi“. În fapt, chiar şi descrierea tatălui, după fotografie, corespunde cam aceleiaşi „filosofii“ de existenţă sau descurcăreală: „e stingherit şi fricos, ăla care stă tot timpul pe bară şi se uită, nici prea aproape ca să şi-o fure dacă se întâmplă vreo belea, nici prea departe ca să nu ştie cum merge treaba, cu dreptul de o parte şi stângul de cealaltă parte a liniei ce te face părtaş, zici că-i gata s-o roiască imediat cum se împute treaba“.

Deşi angrenaţi de la o vârstă fragedă în vârtejul luptei cu viaţa de la periferie, copiii încă dau dovadă de resurse de candoare. Pisică nu loveşte băieţii căzuţi la pământ, într-o încăierare cu o bandă dintr-un alt liceu. La iniţiativa lui Tomi, grupul îngroapă o pasăre moartă, găsită în parcul Romanescu. Acelaşi Tomi are curajul de a se revolta împotriva lui Edi, dar, mai ales, împotriva moştenirii unui mod de existenţă, eliberând păsările din plase. Puseele de violenţă, ale lui Tobă sau ale lui Edi, sunt, de fapt, descărcări ale unei furii nu punctuale, ci generale: „Îl lovea pentru toate mizeriile din lume, pentru alea de care avusese parte, şi pentru alea pe care doar şi le închipuia că i s-au întâmplat“ sau presupunea că i se vor întâmpla.

Având în vedere toposul povestirii, romanul lui Augustin Cupşa era predispus să îmbrace haina realismului mizerabilist al prozei şi al cinematografiei româneşti din ultimul deceniu. Dar nu o face. Aşa să crească iarba pe noi aminteşte, mai degrabă, de filmografia neo-realismului italian, în care o discretă peliculă de poezie abureşte desenul în cărbune al realităţii. Limbajul oralităţii nu exagerează cu vocabulele noroioase, care ar fi putut ieşi din mlaştinile luncii Jiului, însă faptul că nu apasă pedala vulgarităţii nu cred că dăunează impresiei de autenticitate. M-a mirat însă absenţa, cu puţine excepţii, a perfectului simplu din dialogurile personajelor (poate autorul n-a dorit să pună o amprentă apăsat regională romanului). După cum povesteşte, Pisică nu e un pui de golan oarecare. Cruzimea observaţiei se împleteşte cu plăcerea descrierilor minuţioase ale activităţii din luncă, dar şi cu dileme morale (citeşte din Biblie versete despre Judecata de Apoi). În fond, nu se întâmplă mare lucru în carte, dar naraţiunea se dilată, ca şi la Ovidiu Verdeş, în Muzici şi faze, din „fazele“ copiilor-„vânători“. O scenă simbolică este aceea în care graurul liber îl atacă pe cel capturat. Comportamentul păsărilor devine oglinda din natură a celui al oamenilor, iar vânătorii se pot transforma ei înşişi în vânaţi. Oricum, în această lume fără perspective, plină de capcane, dominantă se dovedeşte obsesia evadării în Italia, vizibilă şi în lexicul presărat cu italienisme. Italia este emblema libertăţii şi a prosperităţii, iar Pisică abia aşteaptă să împlinească paisprezece ani şi să-şi ia buletinul („Simţeam că mai era puţin, atât de puţin, şi mă vedeam plecat în Italia“). Până atunci, încearcă să strângă bani şi prezintă în detaliu căile de ieşire din Craiova. În visurile sale copilăreşti, el face abstracţie de faptul că sora mai mare muncea acolo ca îngrijitoare de bătrâni. Deşi nu o exprimă explicit, se ghiceşte însă şi teama de eşec (se gândeşte la Tavi, băiatul lui Tuică, spulberat în mod suspect de un tren lângă Brescia, sau la Edi şi Larisa, reîntorşi din Italia cu traume fizice şi psihice). Povestea lui Pisică rămâne deschisă, nu vom şti niciodată care îi va fi destinul. Doar îl putem bănui.

Un aspect important al romanului îl reprezintă geografia literară, dat fiind că personajele şi „visul italian“ ar putea fi transmutate în aproape oricare periferie săracă a României (cum menţionam deja, perfectul simplu al verbelor pare folosit accidental de câteva ori). Este o geografie literară realistă, cu unele nume de zone ale oraşului cunoscute doar localnicilor: „ciuperca“„trenu’ pierdut“ (în paranteză fie spus, aştept ca un prozator talentat să realizeze şi o geografie mitică a Craiovei). În plus, multe scene au valenţe cinematografice, deloc de mirare, fiindcă autorul şi-a exersat abilităţile în scenariile unor seriale de televiziune.

Tematic, Aşa să crească iarba pe noi intră în trend-ul artistic actual, al explorării marginalităţii (sociale), dar nu şi prin filtrul stilistic al personajului narator, care este unul mai degrabă retro. Augustin Cupşa decupează o felie de viaţă contemporană, în care formarea unui copil poate fi o deformare, şi unde puţini au curajul să rupă laţul modului de existenţă cunoscut (Tomi pare să fie unul dintre cei viteji, infirmând şi prejudecata asupra etniei sale). Un roman interesant şi un autor care încă stă cu dreptul în perimetrul literar al generaţiei milenariste, iar cu stângul, de cealaltă parte, a spaţiului căutărilor unui culoar personal, original.