Revista Ramuri şi-a sărbătorit centenarul în 2005. La centenarul României Mari, ea împlineşte 113 ani de existenţă. Nu este un număr rotund de aniversare, însă celebrarea Marii Uniri din 1918 reprezintă un moment prielnic pentru întoarcerea privirii către trecut. Alături de alte reviste centenare (Familia, Convorbiri literare, Vatra şi Viaţa Românească), Ramuri a fost martora celor mai importante evenimente din istoria secolului al XX-lea.

Seria „veche“ a revistei (1905-1947) s-a aflat sub influenţa personalităţii lui Nicolae Iorga şi a ideologiei sămănătoriste. Tinerii Constantin Şaban Făgeţel şi Dumitru Tomescu, ctitorii Ramurilor şi discipolii întru spirit ai lui Iorga, au dat de la început revistei o orientare tradiţionalistă, ce avea la bază naţionalismul şi democratismul. Primul număr apare pe 5 decembrie 1905, sub direcţia unui comitet şi poartă subtitlul „revistă literară lunară“. Abia peste 10 ani îl conving pe cel care era, ab initio, spiritus rector al revistei să devină şi director en titre. De la 1 ianuarie 1915, Ramuri va fuziona cu Drum drept, publicaţia lui Iorga, şi acceptă preluarea numelui acesteia (condiţia pe care o pusese maestrul), ca „revistă literară săptămânală“. Titulatura Drum drept se păstrează şi în anii 1916-1917. În paralel, grupul de la revistă înfiinţează ziarul Lumina, în 1914 („care, scris în spiritul doctrinei naţionalist-democrate, a luptat cu ardoare pentru înfăptuirea exproprierii şi votului universal, iar, după izbucnirea marelui război, a fost printre cele mai convinse organe care au agitat problema idealului naţional. Ziarul a apărut sub conducerea lui D. Tomescu“ – C. Ş. Făgeţel, „Un popas“, Ramuri, Număr festiv, 1905-1929), apoi Drapelul şi Ramuri politice (am găsit, într-adevăr, în colecţia din anul 1916 a publicaţiei Drum drept, anunţarea apariţiei numerelor din Ramuri – Revistă politică, cu prezentarea sumarelor, având cam aceiaşi colaboratori cu ai revistei literare). Până pe 10 iulie 1916, Drum drept are pe frontispiciu, ca loc al apariţiei, Bucureşti, deşi redacţia, administraţia şi tipografia se aflau la Craiova (a existat însă, în acest timp, un loc de desfacere la Bucureşti, pentru ţară şi pentru străinătate). După ce imprimase revista Ramuri la diverse tipografii din Craiova („Sache Pavlovici“, „Fane Constantinescu“, „Fulgerul“, „Samitca“), C. Ş. Făgeţel îşi făcuse, din 1912, propria întreprindere poligrafică. Din cauza dificultăţilor financiare, el îşi transformă tipografia, începând cu 1915, în Societate Anonimă pe Acţiuni. I-a ajutat şi pe intelectualii ardeleni, refugiaţi la Bucureşti în timpul neutralităţii, să tipărească Tribuna. „Odată cu întemeierea societăţii, tipografia, instalată întâi în str. Unirii şi apoi în str. I. C. Brătianu, s-a mutat în clădirea sfântului Ilie, din str. Liceului, unde a rămas până la sfârşitul neutralităţii, iar, după război, până la construirea Palatului Ramuri“ (C. Ş. Făgeţel, art. cit). Piatra de temelie a Palatului Ramuri a fost pusă pe 25 iulie 1920, în prezenţa membrilor consiliului de administraţie al Institutului de Arte Grafice „Ramuri“ S.A (arhitectul Jotzu întocmeşte planul fără remuneraţie). Construcţia se va finaliza peste un an, în toamna lui 1921.

Odată cu intrarea României în război, în august 1916, Institutul de Arte Grafice „Ramuri“ S.A. şi Drum drept încep să sufere nu doar lipsuri materiale, ci şi pierderi umane. Este vorba, în primul rând, despre fostul coleg de şcoală al lui Făgeţel şi Tomescu, Tiberiu Constantinescu, tovarăş de nădejde în întreprinderea culturală şi comercială a Ramurilor: „El însuşi cu preocupări literare, era totuşi singurul care înţelegea că în mijlocul atâtor «scriitori» e nevoie şi de cineva care să facă puţină «administraţie». Încercând deci poezii sau traducând din limba franceză, el a ţinut în acelaşi timp şi administraţia revistei, până în anul 1912, când s-a hotărât să plece în Germania, pentru studii comerciale. Întorcându-se în 1914 el a fost din nou în mijlocul nostru, doritor să colaboreze la consolidarea tipografiei, cu toate cunoştinţele pe care, cu o mare voinţă, şi le câştigase în cei doi ani de studiu. Dar munca acestui prieten, atât de utilă instituţiei noastre, a fost întreruptă în august 1916 când, cu o mare şi însufleţită grabă, a plecat ca ofiţer pe câmpul de luptă, lăsând sub tipar ultimele coale din vasta lucrare Economia comercială generală a profesorului german Dr. Ioh. Fr. Schär, pe care el avusese uimitoarea râvnă s-o traducă în româneşte. Lucrarea a apărut, peste câteva săptămâni, într-un monumental volum vrednic de admiraţie, poate în aceeaşi vreme în care ne-a venit şi cumplita veste că tenacele ei traducător a căzut în cele dintâi lupte din Dobrogea invadată“ (C. Ş. Făgeţel, art. cit.). O altă victimă a războiului, din grupul colaboratorilor de la Ramuri, este poetul Nicolae Vulovici, mort pe frontul din Ardeal. Ofiţerul îşi pecetluise în versuri destinul: „Un glonte în floarea de chipiu/ În lupte mă izbească“. Nicolae Iorga îi va aduce un pios omagiu, imortalizându-l ca erou de seamă al luptei pentru înfăptuirea idealului naţional, al suveranităţii şi al reîntregirii teritoriale a României: „A mers înaintea acelora care-l vor urma pe căile tăinuite ale morţii de unde trebuie să credem că, totuşi, se vede puţin din triumful idealului pentru care s-a jertit cineva. El merge înainte, cântăreţul luptelor şi al biruinţelor, şi urma lui de sânge cuprinde picături care trebuie sărutate de aceia ce vor câştiga pe aceleaşi locuri victoria pe care el a visat-o închizând ochii. // Legat de noi prin ce ne-a scris, prin ce ne-a spus, prin cum a înţeles să trăiască şi să-şi încheie viaţa, căpitanul Vulovici va rămâne, în veşnică tinereţe, nedeslipit de pragul idealului lângă care a căzut. Căci era din rasa unui Körner şi a unui Petöffy, care mărturisesc murind că tot ce au scris era adevărat“ (Apud C. Ş. Făgeţel, art. cit.).

Războiul aduce şi întreruperea, pentru câteva luni, a editării revistei. În timpul ocupaţiei germane, redactorii se refugiază la Iaşi. Începând cu 10 martie şi până la 15 iulie 1917, Drum drept reapare la Iaşi, în total 9 numere, ca „revistă literară bilunară“, cu Iorga director şi cu un comitet de redacţie din care făceau parte: C. Ş. Făgeţel, D. Tomescu, I. U. Soricu, P. Partenie şi N. Crainic. Fără sprijin financiar din partea autorităţilor, revista îşi încetează iar apariţia, inclusiv în anul Unirii, 1918. Din perioada ieşeană, se reţine, pe fondul atmosferei crâncene de război, virulenţa atitudinii faţă de duşmani, respectiv Puterile Centrale: „Revista noastră, Casandră nebăgată în seamă altădată, consideră drept cea mai sfântă datorie a sa cultivarea urii împotriva a tot ce vine de la călăii noştri, cultivarea celui mai feroce gând de răzbunare. Cei cu nervi de cucoană sensibilă, umanitarişti de contrabandă, ar putea să se înfioare la auzul acestei mărturisiri. Noi nu uităm însă că suntem din neamul marelui prin suferinţa sa «Ţine minte», pe care vrem să-l vedem aşa cum l-au văzut, şi s-au cutremurat în faţa lui, atâtea lifte în cursul veacurilor“ (C. Ş. Făgeţel, „Cronică”, Drum drept, 10 martie, nr. 1/ 1917). Făcând pasul de la lupta şi adversitatea justificate raţional la ura care întunecă mintea, Făgeţel îi condamnă pe organizatorii de festivaluri cu scopuri umanitare (strângere de fonduri) că au în program bucăţi din operele compozitorilor germani: „La armonia acelor melodii însă pretinde că s-a format sufletul bestiilor aliate cu tot gozul balcanic spre a ne sugruma. Urâm astăzi acele melodii, precum urâm pe aceia în mijlocul cărora şi-au luat fiinţă“ (C. Ş. Făgeţel, art. cit.). Poziţia de beligeranţă se inflamează până la sentimente şovine. Proprietarul unui magazin de notaţii muzicale este culpabilizat pentru că vinde titluri nemţeşti, iar în vitrină are fotografia lui Wagner, văzut drept icon al ethnos-ului şi al ethos-ului german („cel mai German dintre Germani“).

La întoarcerea din pribegia ieşeană, întemeietorii Ramurilor se lovesc din nou de dificultăţi financiar-administrative. În acelaşi „raport“ de etapă din 1929, Făgeţel rememorează urmele lăsate de ocupanţii germani: „Mişcarea naţională dezvoltată de cercul Ramurilor în timpul neutralităţii nu putea să scape nepedepsită de duşmanul care ne călcase ţara. Instalaţia şi avutul tipografiei le-am găsit la întoarcere jefuite şi împrăştiate. O muncă grea de refacere ne aştepta deci în toamna anului 1918 când, lipsită de devotamentul unor harnici şi aleşi colaboratori, prin moartea în război a lui Tiberiu Constantinescu şi a ajutoarelor lui, V. Olteanu şi G. Ene, societatea noastră se vedea lovită şi în temeiurile materiale ale existenţei ei“ (C. Ş. Făgeţel, „Un popas“, Ramuri, Număr festiv, 1905-1929). Societatea Ramurilor va fi salvată de spiritul filotimic al vechii boierimi craiovene, reprezentat de Belisarie Câncea, C. Argetoianu, C. Poenaru şi C. Jormescu, „a căror prezenţă în fruntea societăţii a fost nu numai un mare exemplu de idealism, ci şi piatra unghiulară pe care s-a aşezat toată munca noastră de după război“ (C. Ş. Făgeţel, art. cit.). După plecarea germanilor din Craiova, cercul de la Ramuri îşi reia activitatea. Scoate ziarul Dacia, pentru a continua acţiunea publicisticii social-politice naţionaliste. La 1 martie 1919, reapare şi revista literară, bilunară, sub prima denumire, Ramuri. În editorial, Făgeţel reafirmă programul sămănătorist (tendinţa naţională şi democratismul), de la care primii conducători ai revistei nu s-au abătut niciodată. Iorga va rămâne director până în 1927 (din 1922, la Ramuri se adaugă subtitlul Drum drept, abandonat odată cu retragerea din redacţie a mentorului). Răsfoind colecţia din anul 1919 a Ramurilor, se observă frecvenţa (previzibilă a) textelor care evocă războiul şi suferinţele sale: Amintiri din zilele înaintărei de la Mărăşti de I. P. Stănescu (nr. 3-4, 1 şi 15 aprilie, nr. 8, 20 iunie), Un pribeag (nuvelă) de N. N. Beldiceanu (nr. 5-6, 5 şi 20 mai), Un băeţel viteaz de N. Iorga şi Un strigăt (poem) de Marcel N. Romanescu (nr. 7, 5 iunie), Însemnările unui ofiţer de rezervă de C. Sandu-Aldea (nr. 11, 5 august), Doi Basarabeni de N. Dunăreanu (nr. 12, 20 august).

Acesta este, pe scurt, drumul străbătut de Ramuri înainte şi imediat după Marea Unire. Propensiunea naţionalistă a revistei nu a născut realizări notabile în literatura română din prima jumătate a secolului al XX-lea (nu iau în discuţie scriitorii importanţi care au publicat aici, întrucât aceştia nu s-au format în climatul de la Ramuri), însă, în contextul războiului şi al reîntregirii României, a slujit idealului naţional (revista avea cititori în toate provinciile istorice româneşti). În sfera Craiovei, dar şi a Olteniei, instituţia Ramuri (revista şi Institutul de Arte Grafice) a creat, prin entuziasmul, idealismul şi activitatea ei concretă, o efervescenţă culturală extraordinară. Un model de urmat. Azi, putem spune cu mândrie: o istorie.