Florina Ilis pare o prozatoare făcută pentru epoca în care timpul avea nesfârşită răbdare cu lecturile oamenilor. Romanele sale, cu elemente realist-sociale, mitic-simbolice şi metatextual-livreşti, au, aproape toate, dimensiuni considerabile (peste cinci sute de pagini). Cele mai complexe, Cruciada copiilor şi Vieţile paralele, au generat fie elogii entuziaste, însoţite de premii importante, fie raderi critice. Ele rămân însă de referinţă, primul, ca frescă a României la început de mileniu, al doilea, ca deconstrucţie a mitului Eminescu. Ambele sunt construcţii polifonice şi caleidoscopice, problematizând realitatea istorică prin intermediul pluriperspectivismului şi al hipertextului (internautic, jurnalistic, ideologico-politic, critic-literar etc.).

Noul roman al Florinei Ilis, Cartea numerilor, propune, încă din titlu, o metaforă simbolică. Numeri reprezintă a patra carte din cele cinci ale Pentateuhului (Cărţile lui Moise din Vechiul Testament). Denumirea sa provine de la recensămintele poporului lui Israel, realizate de Moise la porunca lui Dumnezeu. În ebraică, această parte a Torei se numeşte: „În pustie“. Cei şaptezeci de învăţaţi care au tradus Biblia din ebraică în greceşte, la Alexandria din Egipt, au numit-o, în Septuaginta, Aritmoi, „numărătorile“. Titlul în limba română vine din traducerea latină. În fapt, cartea Numeri prezintă călătoria sau rătăcirea evreilor în pustie, timp de patruzeci de ani (după ieşirea din robia egipteană, în drumul către ţara făgăduită, Canaan). În Cartea numerilor, un scriitor fără nume face o „numărătoare“ a neamului său dintr-un sat ardelean al Crişanei. Reconstituirea istoriei familiei, de-a lungul a patru generaţii, se împleteşte însă cu aceea de fundal, a întregii ţări. Deşi, prin intermediul amintirilor unor personaje, naraţiunea se prelungeşte la aproximativ un veac, de la Primul Război Mondial până la Centenarul României Mari, cartea se focalizează pe cei peste patruzeci de ani de comunism. Incipitul romanului pastişează stilul biblic al Genezei. Scena aratului, dintr-o dimineaţă de aprilie din 1956, în care Ioachim şi Ana, părinţii celui care scrie cartea, merg în faţa boilor, în vreme ce taţii lor împing plugul, are semnificaţia unei rânduieli paradisiace. Gherasim, tatăl lui Ioachim, şi Spiridon, tatăl Anei, ţărani gazdă (chiaburi, în limbajul noii orânduiri socialiste), îşi muncesc cu dragoste pământul, iar copiii lor, care se vor căsători (cum profeţeşte Spiridon), cândva ar trebui să facă acelaşi lucru. Legătura profundă dintre ţăran şi pământ este descrisă cam ca în secvenţa sărutului din Ion („Dinspre pieptul mănos al gliei, o răsuflare dulce şi amăruie, caldă, ca de fată mare, răzbătea îmbătător, ameţindu-l“). Dar visul lui Ioachim, traumatizat de lecţiile propagandist-politice de la şcoală, anunţă deja urgia. „Izgonirea din Rai“ se produce brutal în februarie 1959, în seara ultimului bal dinainte de post (şi primul bal al Anei), odată cu arestarea lui Gherasim, pe motiv că refuză să-şi treacă pământul în colectivă. Activistul Mărin Ion, directorul şcolii şi preşedintele Comitetului de iniţiativă pentru lămurirea oamenilor, din cauza unei vechi răfuieli (o dorise şi el pe Zenobia, nevasta lui Gherasim), se foloseşte de nişte tertipuri şi minciuni pentru a-l da pe mâna miliţiei şi Securităţii. În aceeaşi noapte, se naşte Anghel Ion, copilul lui Mărin şi al Eleonorei (directoarea Căminului Cultural). Precum în romanele lui Rebreanu, Cartea numerilor are o compoziţie rotundă, încheindu-se simetric: la serbarea de cinci sute de ani a localităţii, unde personajele supravieţuitoare se reunesc, o tânără aduce pe lume o fetiţă, care ar fi pruncul italianului Angelo Cesare, alias Anghel Ion.

Structura Cărţii numerilor este una arborescentă (nu întâmplător, ilustraţia de pe copertă constă într-un arbore genealogic stilizat), desfăşurând o puzderie de poveşti de viaţă, care se intersectează într-un fel sau altul, datorită relaţiilor de rudenie ale personajelor. Personajul scriitor, autorul romanului în curs de elaborare, se documentează, adună mărturiile cunoscuţilor, amintirile bunicilor şi ale părinţilor, descrie fotografii şi reproduce informaţii din dosare de urmărire securistică. Ansamblul devine, astfel, polifonic, cu multiple perspective, consonante sau contradictorii. Numeroasele „dosare de existenţă“, pe care le recompune din diverse surse, aduc la lumină personaje memorabile: străbunicul Petre Barna, iscusitul vânător intrat în legendă (omorâse un mistreţ uriaş), luptător în războiul de Reîntregire, sfidător la adresa regimului comunist (nu şi-a predat niciodată puşca), om aspru şi curajos (după cedarea Ardealului, trecuse fraudulos graniţa, să-şi aducă fiica acasă, pe Zenobia); bunicul Gherasim, participant la cel de-al Doilea Război Mondial, bărbat înţelept şi rezistent, supravieţuise lagărului de muncă de la Brăila, în anii stalinismului, ţăran vrednic, care-şi învăţase nepotul să miroase pământul străbun; bunica Zenobia, femeie dârză şi tenace, bună povestitoare; părinţii Ana şi Ioachim, cei mai buni dansatori din sat; celălalt bunic, Spiridon, care-şi iubea boii ca pe ochii din cap şi afla de la radio mersul vremurilor; bunica Terezia, blândă şi caldă în grija ei faţă de copii; mătuşa Drosia, sora acesteia, mireasa şi nebuna lui Hristos; Mărin Ion, vărul lui Gherasim, care se dăduse de partea ruşilor pe frontul de Est, apoi slujise dictatura comunistă, devenind un beţiv violent cu nevasta şi copilul; fotograful Fehér Loránd, care imortalizase toţi locuitorii zonei, descoperit, după moarte, ca bătrân pervers, corupător de minore, simpatizant hortyst, turnător la Securitate; fiul său Zoltán, ofiţer de Securitate, unde retuşa/ falsifica fotografii cu „duşmanii poporului“; deputatul Tiberius Ilea, proprietarul conacului şi al domeniului de vânătoare, cumnat cu Petre Barna, arestat în ’47 şi mort în închisoare; distinsa lui soţie, Tecla, o apariţie neobişnuită în griul erei proletare; Cornelius, fiul lor, închis la manifestaţiile studenţeşti din ’56, funcţionar obscur la tribunal, după eliberare; Titus Ilea, fiul lui Cornelius, şi el deţinut politic, prieten cu informatorul din carceră, care-l ajută ulterior să-şi găsească serviciu; nevasta sa, frumoasa şi eleganta Aurelia, infidelă după ce soţul trăieşte drama inadaptabilităţii; Eusebiu şi Cornelia, copiii lor, el – scriitor emigrat, ea – profesoară la Cluj; nimfeta Margareta, fiica Elisabetei (sora Zenobiei) şi a fotografului Fehér, cu veleităţi de artistă, măritată cu un nomenclaturist din C.C., după ce-şi abandonase copilul din flori la Casa de Copii, recăsătorită, ca văduvă, cu un securist readaptat la democraţie; Robert, fiul ei, fugit de la orfelinat cu ţiganii, crescut de vrăjitoarea Angelina; activistul Alexandru Ispas, care o curtase în tinereţe pe Ana; Zamfir Ispas, fiul său, primar postdecembrist al satului; Anghel Ion, băiatul lui Mărin Ion, întors din Italia ca afacerist, cu un comportament de parvenit, dispreţuitor faţă de localnici, cu idei aparent progresiste; şi mulţi, mulţi alţii, pe care nu-i mai amintesc, din lipsă de spaţiu. Este însă de reţinut faptul că şi după Revoluţie tot urmaşii comuniştilor deţin puterea politică şi financiară. Pare că e aproape imposibil ca lucrurile să se reaşeze în matca lor firească de dinainte de marasmul totalitarist.

În Cartea numerilor, latura metatextuală este mereu prezentă, poate prea prezentă. Scriitorul interoghează permanent relaţia dintre adevăr şi literatură, dintre memorie şi imaginaţie. Deşi desenul general aparţine adevărului istoric, detaliile reprezintă, de obicei, aportul imaginaţiei. Din zburdălnicia fanteziei rezultă minuţiozitatea descrierilor unor scene, în care se întrevăd, vag, frânturi de motive mitice sau livreşti: seara balului şi jocul Anei cu Ioachim, care aminteşte de hora din debutul romanului Ion, imaginea de Penelopă a Zenobiei ţesând, în timp ce-şi aşteaptă bărbatul să se întoarcă din colonia penitenciară, vânătoarea mistreţului fabulos (ca în Balada mistreţului cu colţi de argint, numai că aici este sacrificat un bărbat oarecare, împuşcat din greşeală de Petre Barna), căutarea cerbului Rege, o fata morgana care-l va duce la pieire pe băiatul pădurarului Petruţ Barna (fiul cel mic al lui Petre), purcederea Zenobiei şi a fiului său Ioachim în căutarea tatălui, aşa cum plecase Vitoria după Nechifor Lipan în Baltagul, petrecerea dată de Anghel Ion în cinstea scriitorului, în care cele trei dansatoare au ceva asemănător „ţigăncilor“ din nuvela lui Eliade, vrăjitoarea Angelina, un sequel al dadei Angelica din Cruciada copiilor etc. Scriitorul-narator nu trece, totuşi, graniţa realismului, magicul (regăsibil în mentalitatea sătenilor) nu capătă pregnanţă, rămânând doar la nivelul sugestiei evanescente. De altfel, tot acest arbore genealogic te-ar fi dus cu gândul la Un veac de singurătate, dar romanul Florinei Ilis nu preia din cel al lui Márquez decât recurenţa aceluiaşi nume în cazul doftoroaiei satului – Filoteia. Există însă, şi aici, încastrată subtil, ideea de istorie ca fenomen circular.

Cartea numerilor, de o mare densitate epică şi de o rară meticulozitate descriptivă, este, deopotrivă, o carte a memoriei („Ce-i scris rămâne! Ca Biblia“ – spune în final cineva) şi a închipuirii, un roman despre zgomotul şi furia istoriei, dar şi despre frumuseţea şi freamătul triumfător al vieţii, despre orbire şi rătăcire deşartă, dar şi despre înţelepciune şi speranţă, despre cele trecătoare, dar şi despre cele dăinuitoare. Un roman care o reconfirmă pe Florina Ilis drept unul dintre cei mai talentaţi prozatori ai epocii postcomuniste.