La treizeci de ani de la căderea comunismului, criticul şi istoricul literar Eugen Negrici publică a III-a ediţie a cărţii care analizează literatura română din perioada totalitarismului. Aşa cum s-a observat încă de la început (de la prima ediţie, apărută în două volume dedicate poeziei şi prozei, la Editura Fundaţiei Pro, în 2002 şi 2003), titlul Literatura română sub comunism indică limpede, prin intermediul prepoziţiei, raportul dintre literatură şi Puterea politică, unul de dominare sau de subordonare. De aceea, şi în Nota despre noua ediţie, Negrici subliniază că această sinteză nu este „o istorie literară în accepţia obişnuită a termenului“, ci o istorie literară sui generis, care urmăreşte „evoluţia fenomenului artistic românesc în condiţiile tragice ale unei societăţi opresive şi eforturile excepţionale ale scriitorilor români de a găsi căile şi mijloacele prin care să facă să funcţioneze, cu cât mai puţine concesii, instituţia literaturii“.

Literatura română sub comunism are ca premisă o convingere absolutistă, verificată prin studiul documentelor, dar şi prin cunoaşterea directă a climatului dictatorial, anume că în absenţa libertăţii nu există evoluţie naturală: „Nimic din ce se întâmplă în procesul unei literaturi dezvoltate sub guvernare totalitară nu are o explicaţie naturală. Direct sau indirect, totul este replică, reacţie, ripostă, repliere defensivă disperată sau inventivă, stratagemă de supravieţuire“. Prin urmare, Eugen Negrici polemizează implicit cu susţinătorii unei viziuni organiciste asupra dezvoltării literaturii române în timpul comunismului (dar nu numai, dacă avem în vedere poziţia din Iluziile literaturii române, procesualitatea precară, evoluţia prin rupturi şi salturi fiind caracteristice unei culturi obligate să se dezvolte în condiţii istorice vitrege). Pentru a studia şi înţelege producţia literară „atipică, heteroclită“, ieşită din „laboratorul comunist“, „zămislită în trei, de conivenţă cu cenzura (complezentă, dar protejând minciuna şi liniştea) şi cu cititorul (pervertit, poftind adevărul, fie el în fărâme sau «cu înlocuitori»“, era nevoie de o descriere adecvată a contextului social-politic, a relaţiilor scriitorilor cu Puterea şi a mecanismelor psihologice declanşate în starea de asediu, de teroare, de prizonierat sau de pseudo-libertate. Cu toate acestea, Literatura română sub comunism nu este o istorie politică a literaturii, ci tot o istorie care are drept busolă criteriul estetic. Eugen Negrici prezintă războiul codurilor, al codului ideologic cu cel estetic. Cronica acestui război inventariază toate momentele cruciale, victoriile de etapă ale combatanţilor, strategiile şi stratagemele de luptă, dezertările şi trădările, contaminările şi negocierile, tratativele de pace şi manipulările, morţii şi răniţii. Deşi nu lipsesc judecăţile morale (mărturisirea autorului că a eliminat, din această ediţie, „asprimi, încrâncenări şi lamentaţii“, se dovedeşte înşelătoare), ele vizează atitudini şi comportamente umane, în privinţa cărţilor, evaluarea păstrează neştirbită grila estetică (cazul cel mai revelator rămâne, probabil, cel al lui Eugen Barbu, unul dintre nomina odiosa pentru intelighenţia anti-comunistă, căruia Negrici îi apreciază superlativ câteva romane). Se simte însă că Literatura română sub comunism este şi rezultatul unei bătălii a lui Eugen Negrici cu sine însuşi, al unei contradicţii de fond a figurii spiritului critic. Spre deosebire de alţi istorici şi critici literari, Eugen Negrici are avantajul unei mai mari obiectivităţi faţă de literatura română postbelică: a stat în provincie, la Craiova, retras în zona aseptică a studiilor despre literaritatea scrierilor vechi, independent faţă de diversele grupuri şi generaţii de creaţie (nu a fost nici aderent, nici susţinător/ canonizator prin cronici de întâmpinare). Aşa se explică asprimea tonului faţă de cedările, laşităţile şi compromisurile scriitoriceşti, aşa apare ispita radicalismului etic, convertită în idealul tăcerii generale a condeierilor, al refuzului de a publica şi al operelor numai de sertar. Asta, pe de o parte. Pe de altă parte, Eugen Negrici nu se poate detaşa complet de această perioadă atât de nefastă (reducând-o, eventual, la o „Siberie a spiritului“, precum Culianu), dar tocmai perioada în care şi el a trăit cea mai mare parte din viaţă, a citit şi a scris, a iubit şi a visat, a legat prietenii şi a sperat. Autorul Simulacrelor normalităţii înţelege prea bine omenesc-prea omenescul creatorilor (firi vanitoase şi slabe), istoria poporului nostru (obişnuit îndeosebi cu supunerea sau subversiunea), situaţia (sărăcia) literaturii române şi necesităţile criticilor (de a avea un obiect de cercetare) pentru a nu arunca la coş cei aproape cincizeci de ani de scris din vremea dictaturii comuniste. Prin urmare, ce ia cu o mână tuturor, dă uneori cu cealaltă, în analiza punctuală propriu-zisă, excepţie făcând maculatura agitatoric-propagandistică, citită în termenii unei morfopatologii literare. Este însă evident că de cea mai mare preţuire se bucură, în ochii lui Negrici, prozatorii care mai degrabă au întors spatele prezentului totalitarist, actualităţii constrângătoare, refugiindu-se în epoci istorice îndepărtate sau într-o artă a exerciţiilor de stil (totuşi, optzeciştii rămân neachitaţi pentru „vina“ „curmării cursului recuperator al literaturii române“, acţiune începută de reprezentanţii Şcolii de la Târgovişte sau de un poet ca Mircea Ivănescu). Poezia, prin chiar modurile sale de structurare, a fost mai ferită de contactul cu politicul, de aceea, ea iese cu faţa mai curată (inclusiv în alte istorii ale literaturii). Li s-au diminuat cota valorică şi cititorii mai ales autorilor de literatură cu „şopârle“, celor care au suprasolicitat mecanismul literaturii, dându-i mai multe funcţii decât putea duce („Scriitorii care au procedat astfel au pierdut bătălia în plan artistic, fără să o câştige în plan politic“). De altfel, în capitolul final al volumului, Negrici nu dă prea multe şanse de viitor estetic acestei literaturi „nefireşti“, „bizare“, de tipul mutanţilor post-cataclism (peisajul literaturii scrise sub comunism „seamănă cu priveliştea stranie a atolului Mururoa sau a Cernobîlului după dezastru“). Salvarea ei ar putea fi (re)lectura prin altă lentilă decât cea strict estetică, şi anume, aceea a expresivului, a interesantului (în fapt, Eugen Negrici, care a teoretizat expresivul în Emanciparea privirii: despre binefacerile infidelităţii, crede că aceasta este soluţia salvării pentru toată literatura care suferă un proces de mutaţie a valorilor estetice).

Faţă de precedentele ediţii, Eugen Negrici împarte acum istoria literaturii române sub comunism în cinci etape (anterior, fuseseră patru): I. Etapa stalinismului integral (1948-1953). Faza fundamentalistă a regimului comunist; II. Etapa destalinizării formale (1953-1957). Mimarea dezgheţului. O dedogmatizare inconsecventă şi perfidă; III. Resurecţia dogmatismului (1957-1964). Contraofensiva realismului socialist: un îngheţ peste dezgheţ; IV. Etapa relativei liberalizări (1964-1971). 1964. Reluarea Reconquistei. Ocuparea albiilor părăsite; V. Etapa naţionalismului comunist şi a izolaţionismului ceauşist (1971-1989). Păstrează clasificarea tipurilor de literatură, aservită şi tolerată (a aspiraţiei la adevăr şi a aspiraţiei la literaturitate). Structura detaliată a volumului arată aptitudinea şi abilitatea sistematizărilor şi a categorisirilor. Eugen Negrici identifică direcţiile şi tendinţele estetice ale prozei şi poeziei din fiecare etapă, aşa cum o dovedesc şi titlurile subcapitolelor. Mai ales pentru domeniul poetic, cel mai adăugit în noua ediţie, foloseşte instrumentele de analiză (inspirate de structuralism şi semiotică) deja valorificate în studii precum Sistematica poeziei sau Figura spiritului creator. Pe Eugen Negrici îl interesează cum funcţionează mecanismul gândirii producătoare, modul de structurare a operei, iar nu structura, care este o formă deja închegată. De aceea, el reconstituie „istoriile zidirii”, care sunt, de fapt, luptele creatorilor cu tot felul de forţe, interioare sau exterioare: forţe prea năvalnice de afirmare, greu de controlat, dar şi forţe inhibitive (nu doar cenzura sau autocenzura, ci şi diverse complexe psihologice).

Literatura română sub comunism este o carte absolut necesară, ea ar trebui să facă parte din bibliografia obligatorie pentru înţelegerea fenomenului literar din anii totalitarismului comunist. Dincolo de partea analitic-interpretativă, Literatura română sub comunism reprezintă o poveste (adevărată) despre supravieţuire: a scriitorilor sub vremi, a literaturii ca literatură sub asaltul politicului. Într-o „cultură cu trei disidenţi şi jumătate“, ar fi greu (dar automăgulitor) să spunem că e o poveste eroică. Putem vorbi, mai degrabă, de un eroism al slăbiciunii. În subsidiar, istoria lui Negrici este şi o fabulă despre energia misterioasă a literaturii. Aparent neimportantă, literatura a fost dintotdeauna vânată de toate tiraniile. Jinduită ca un inel al lui Gyges. Iar puterea inelului devine periculoasă, când ajunge pe vreun deget de Sauron.