Ca şi 2009, şi 2010 este judecând după apariţiile editoriale de până la începutul toamnei anul prozei. Pe lângă sfredelitorul Ana Maria şi îngerii al lui Radu Aldulescu, incursiunile magic-bucureştene ale Doinei Ruşti (Cămaşa în carouri...) şi electro-şocurile unor Dan Stanca sau Nichita Danilov (Mutilare, Ambasadorul invizibil), se distinge, ca eveniment literar, revenirea în forţă a Gabrielei Adameşteanu, cu Provizorat, iar ca surpriză, aterizarea fermă pe terenul romanului a poetului O. Nimigean. Mortido (2003) fusese doar o escală. Prea scurtă pentru a da de bănuit un viitor ataşament, şi încă unul intens, de solul tare al prozei.
Rădăcina de bucsau (Editura Polirom, Iaşi, 2010) ar putea fi cum reiese din coordonatele esenţiale ale vieţii personajului-narator o autoficţiune, însă măsura inspiraţiei autobiografice contează prea puţin. Oricum, de egoficţionarii de azi, pe O. Nimigean îl desparte nu numai anvergura spirituală şi substanţialitatea scrisului, ci şi priza la real, acuitatea analitică şi rafinamentul stilistic, care nu înseamnă neapărat derivă calofilă, deşi nu lipsesc nici fragmentele poetic-fantasmatice, nici detururile eseistice fastidioase. Romanul lui Nimigean se înscrie, într-adevăr, în tradiţia autenticismului de calibru (începând cu interbelicii Camil Petrescu, Anton Holban sau originalul Max Blecher), dar el are şi o consistentă încărcătură simbolică. Trimiterea explicită la Iov, plin de bube, pe gunoi (titlul tot de-acolo vine, din lamentaţia eroului biblic, întrucât rădăcina de bucsau, hrana celor săraci, robiţi mizeriei, apare literal în traducerea lui Dimitrie Cornilescu a Bibliei), defineşte condiţia existenţială a protagonistului, aflat într-o situaţie-limită: despărţirea de soţie şi moartea iminentă a mamei. Jokerul, întrevăzut în imaginea clădirii biroului de mişcare al C.F.R., devine, de asemenea, simbolul unei realităţi groteşti, dar şi al unui Dumnezeu capricios şi arbitrar. Prefaţatorul Bogdan-Alexandru Stănescu vede în Rădăcina de bucsau un roman total, sprijinit pe două axe vechi de când lumea: iubirea şi moartea. În ciuda spectrului thanatic care tensionează mişcarea epică somnoroasă, au ralenti sau a altor teme secundare (ratarea socială a intelectualului inadaptabil, dezabuzarea postdecembristă), Rădăcina de bucsau pare, mai degrabă, un roman total de şi despre iubire, anvizajată triunghiular: iubirea filială, iubirea ca eros, iubirea divinităţii. Trei tipuri diferite de dragoste, nu însă şi pentru Liviu, care înţelege iubirea într-un singur fel: după pactul fondator subînţeles, nimic de negociat. De fapt, este vorba despre concepţia idealistă a Apostolului Pavel, din Epistola către Corinteni, deoarece personajul visează la dragostea aceea care, zice-se, nu cade niciodată, toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Din această viziune absolutistă asupra iubirii creşte lent, ca un aluat pus la dospit, adăstând pe fiecare gând sau amănunt, întreaga materie romanescă, distribuită pe două planuri: al trecutului (analiza eşecului conjugal) şi al prezentului (îngrijirea mamei bolnave).
În mariajul cu Ioana-Zelda, femeia ajunsese un martir. Din lehamite faţă de purulenţa postcomunistă, teamă de aglutinare şi dorinţă de conservare a purităţii morale, Liviu îşi dăduse demisia de la catedră. Ioana muncea pentru amândoi, ţinea casa, făcea menajul, îşi vizita mama şi soacra, iar pe deasupra îi suporta bărbatului reacţiile isterice (dădeam cu blidele de pereţi), beţiile cu amicii, infidelităţile, observaţiile mitocăneşti, absenţa afectivităţii. Deşi îi dă dreptate raţional, la nemiloasa judecată retrospectivă, argumentele soţiei fiind concrete, iar rechizitoriul imbatabil, Liviu devine totuşi furios la ideea divorţului şi la refuzul încăpăţânat / orgolios al iertării. Dragostea Zeldei trebuia să rămână necondiţionată, răbdarea infinită, ca a năpăstuitului Iov sau ca a femeilor ruse care-şi urmează bărbatul în pustietăţile Siberiei, fie acesta un criminal de rând sau prizonier în Gulag. Zelda nu reuşise să fie solidară până la capăt, trădase acel absolut al iubirii ce mişcă Soarele şi celelalte stele. Rolurile se schimbă însă în relaţia cu bătrâna mamă, cotropită de boală, a cărei infantilizare progresează odată cu maturizarea lui Liviu. Dragostea filială (pecetluită de pactul intrauterin şi cum altfel decât de ordinul abisalităţii?) învinge laşitatea, egoismul şi apatia, sparge barierele pudorii şi ale repulsiei: Ceva reculează în mine, aş vrea să nu mă mişc din loc, doar mâinile să mi se lungească şi să-şi urmeze treaba. Desprinse, independente. Aş vrea ca senzorii să mi se blocheze cât o curăţ, încât să nu văd, să nu-i simt pielea. N-am de ales. Apuc din teanc primul scutec, îl despăturesc şi-l las la îndemână. Trag aproape sulul de hârtie igienică. De unde iau o faşă curată? O voi spăla cu una din batiste. Mama îşi ţine iar pleoapele strânse. Dau pătura la o parte. Îi scot pantalonii de pajama. Doamne, cum i s-au subţiat picioarele! Ca în cartea doctorului Luigi Luigi
Pampersul stă umflat ca o gogoaşă. Mama nu zice nimic, aşteaptă parcă să fie înjunghiată. S-a instaurat o tăcere care ne sufocă. Trebuie s-o îmblânzesc, să spun ceva, să verbalizez. Trebuie să risipesc atmosfera asta irespirabilă de sacrilegiu. Intrat el însuşi în starea de iovie, fiul nevrotic se dovedeşte de un devotament neţărmuit: găteşte, ţine gospodăria ţărănească, îşi veghează mama (acasă şi la spital), o spală de fecale, îi schimbă pamperşii, îi pudrează rănile din zonele intime, îi face clismă (acestea sunt, de fapt, cele mai contondente scene ale romanului, de o nuditate literară frisonantă), îi îndură văicăritul şi arţagul. Pe fondul dezamăgirilor (inclusiv aceea de sine) şi al fricii, tatonează şi o apropiere de Dumnezeu, prin autoflagelarea trupească (părăsirea amantei, renunţarea la vicii, abstinenţă alimentară, gimnastică) şi rugăciunea inimii, tot atâtea strategii de purificare de zgura angoaselor, de auto-liniştire şi detaşare. Însemnările concise de jurnal, din ultima parte (MOLESKINE), dau seamă de evaziunea în cotidianul mărunt, dar şi de îmblânzirea revoltei interioare. Deznodământul lipseşte însă, atât problema Zelda, cât şi decesul mamei rămân în afara cărţii. Suferinţa eroului continuă, astfel, dincolo de graniţele ficţiunii. Un final care nu delimitează cele două sfere, a literaturii şi a vieţii, ci, dimpotrivă, sporeşte autenticitatea poveştii.
Rădăcina de bucsau dezvăluie un scriitor cu o mistică a nuanţei şi a detaliului. De aici, şi infinitezimalul sondajului psihologic, şi verosimilitatea episoadelor epice. Dar, dacă partitura autoscopică a naratorului mai are şi supralicitări intelectualizante, construcţia personajului mamei este ireproşabilă. De altfel, cred că cele mai bune pagini ale romanului sunt cele în care evoluează aceasta. O. Nimigean excelează în descrierea tribulaţiilor bătrâneţii şi a decrepitudinii fizice. Iată, de pildă, revederea din incipit a mamei, într-o fotografie mucegăită, pătată de simbolurile friabilităţii şi descompunerii: Stă sub plapumă, în capul oaselor, sprijinindu-se în perna ridicată la perete, cu părul alb scăpat de sub baticul negru, suptă la faţă, înfofolită în scurta mea veche de fâş, «scurta de camuflaj», cu mânecile destrămate, prin care iese un fel de căptuşeală mucedă de vată. Roade un biscuit fărâmicios, din cei ieftini, care se vând la kilogram. Ca înainte de revoluţie. Scurta şi plapuma sunt pline de firimituri. (
) Încearcă să se ridice, dar o îneacă tusea. O tuse ca un acces de epilepsie, cu zvâcnete şi convulsii. Hârâie gros, sec. Cu Rădăcina de bucsau, literatura română a mai câştigat un prozator. Veritabil.