Germeni distopici în Bibliografia generală

În Bibliografia generală, care sistematizează, prin fişe de lectură, rezumate şi comentarii fanteziste, o Bibliotecă imaginară, virtuală, Mircea Horia Simionescu schiţează şi câteva utopii negative. Cea mai dezvoltată şi în care se străvede modelul clasic al utopiei narative – memorialul de călătorie într-un ţinut îndepărtat – este „Călătorie în Baterya“. Indicaţiile paratextuale dezvăluie şi ascendenţa genului: „Note de drum – O reluare, într-un stil original a celebrei Das Schlaraffenland“. „Stilul original“ nu este altceva decât răsturnarea parodică a utopiei în antiutopie. De altfel, utopia negativă „nu se deosebeşte de cealaltă decât prin intenţii. Ea inventează şi deduce posibilele laterale după aceleaşi procedee, îşi construieşte tot aşa peisajul utopic şi republica. Totuşi, scopul ei nu este de a ne aduce în prezenţa celei mai bune guvernări. Ea nu construieşte pentru a construi, ci pentru a demola. Edificiul ei serveşte drept exemplu negativ şi arată ceea ce
n-ar trebui să existe“ (Alexandru Ciorănescu, Viitorul trecutului. Utopie şi literatură). Utopia negativă preia, aşadar, trăsăturile şi metodele utopiei melioriste, utilizându-le în sens invers. Îngroşându-i cu asupra de măsură stereotipiile şi discursul optimist, ea ajunge chiar să parodieze utopia, aşa cum se întâmplă la Mircea Horia Simionescu.

În „Călătorie în Baterya“, naratorul, un jurnalist englez, povesteşte peripeţiile sale într-un „principat brazilian cu statut special“. Dintr-o frază evident ironică, aflăm că Baterya este singura zonă de pe glob unde „ai posibilitatea să vizitezi întreprinderi, locuri, oraşe, fără ca ghizii să-ţi impună cu orice preţ să remarci realizări, să admiri minunăţii“. Ţinutul în care nu ţi se „dirijează“ felul de a observa lucrurile, lăsându-ţi-se, cu alte cuvinte, libertatea de viziune (într-un reportaj, de pildă), se dovedeşte unul rupt de civilizaţie, sălbatic şi dezolant: „Trenul trage în faţa unei băltoace. Un miros greu pătrunde prin ferestrele compartimentului. Cineva ne arată cu degetul câţiva porci urâţi şi cinci raţe care se bălăcesc în mocirla sulfuroasă de lângă terasament. Nici urmă de peron“. Reprezentanta societăţii locale de turism sau ghidul, care arată ca o bătrână cerşetoare, îi preia pe vizitatori, trecându-i „printr-o magazie plină de călători zdrenţăroşi, de copii palizi, îngrămădiţi pe saci de făină“. Mulţi dintre ei sunt „tuberculoşi sau victime ale subnutriţiei cronice“ şi ilustrează sărăcia şi mizeria capitalei principatului, unde buda înseamnă nişte tufişuri. După drumul printr-o groapă cu moloz şi o noapte într-un hotel plin de ploşniţe, naratorul şi ceilalţi turişti ajung la „Ministerul Ştirilor Îndoielnice“, unde li se prezintă „măreţele“ realizări ale Bateryei. De la un ministru urât şi, detaliu deloc inocent în ordinea semnificaţiilor textului, cu ochii „încrucişaţi“, află că principatul are oameni leneşi şi duşmănoşi, iar populaţia capitalei, eterogenă din punct de vedere etnic şi în scădere, îşi consumă timpul în conflicte armate şi în masacre. Cu terenuri mlăştinoase şi munţi cu activitate vulcanică, ţara bate recordul la epidemii: holeră, bubă-verde şi sminteală. Epidemia este, cum bine se ştie, un motiv literar nelipsit din naraţiunile parabolice despre contaminarea ideologică extremistă (Ciuma lui Albert Camus, holera din Moartea la Veneţia, „rinocerita“ ionesciană), însă Mircea Horia Simionescu supralicitează parodic, aducând în discuţie şi maladia implementată cu sistem: „Prin vaccinări periodice, am reuşit să introducem, pe o scară largă şi icterul virotic, fapt ce a făcut organizaţia mondială de sănătate să ne citeze de două ori în buletinele sale anuale“. Pe lângă „războiul“ civil, principala îndeletnicire a locuitorilor Bateryei, care nu se înţeleg din cauza Babelului lingvistic – referinţă, probabil, la duplicitatea limbajului sub regim totalitar –, este extracţia mâlului din băltoace şi mlaştini. „Scufundarea în mocirlă“ capătă proporţii uriaşe, dat fiind că producţia „mâloasă“ se află în continuă creştere: „Dacă în 1950 aveam anual o cantitate de 8.000 de tone, astăzi ne mândrim cu o producţie ce trece de 6.000.000 de tone, în condiţii în care populaţia ţării a scăzut simţitor“. Industria principatului se reduce la construcţia de poduri rulante, care înţepenesc şi se prăbuşesc imediat, şi la o uzină de capace, unde fabricatele se re-transformă ulterior în rebuturi. Mecanismul producţiei merge, astfel, în gol, relevând absurditatea întregului sistem. În ce priveşte agricultura, „producţia întregii ţări se ridică în acest an la 8 kilograme de cireşe, 10 kilograme de mere şi câteva pere de Bergamo“, plus „două baniţe“ de porumb (cantitate anuală constantă), însă, având în vedere că populaţia practică „abstinenţa alimentară“, totul se exportă în Argentina. Dincolo de simbolurile surpării, scufundării şi închiderii, ale vieţii absurde, amintite mai sus, ale captivităţii ucigătoare (fluturi pentru insectare), ale îndoctrinării sau somnului raţiunii (florile de tei, recunoscute pentru virtuţile lor soporifice), apar în povestire aluzii şi mai transparente la hrana cu înlocuitori (un biscuit din material plastic) sau la genocidul organizat: într-un spital de tuberculoşi „s-a reuşit accelerarea deceselor printr-o nouă metodă chirurgicală“. Descrierea conducătorilor Bateryei aproape că trimite fără perdea la cuplul Ceauşescu: Batty Actualul „n-are decât două clase primare. Principesa a fost actriţă de varieteu. Toţi membrii familiei princiare sunt analfabeţi. (…) Bugetul ţării e deficitar. Se fac în prezent multe călătorii în străinătate, foarte costisitoare“. Finalul naraţiunii e destul de previzibil. În urma publicării în Morning Post a primei părţi a reportajului, ziaristul a trebuit să fie scos de urgenţă din Baterya de către conaţionalii săi.

Deşi nu se poate spune că principala miză a operei lui Mircea Horia Simionescu este subversivitatea cu adresă politică, în ciuda comentariilor în acest sens ale autorului, apetenţa distopică rămâne de netăgăduit. Prin rezumatul „cărţii“ unui Peer van Dort se configurează schematic o utopie negativă în genul Fahrenheit 456 de Ray Bradbury. Autorul studiului „Voinţa de a face“ (titlu antifrastic) aduce în discuţie un „aparat acţionat pe bază de potasiu şi fosfor, inventat de doctorul Herman Naske din Himmelburg, menit să incendieze şi să transforme în cenuşă orice bibliotecă“. „Maşinăria“ distructivă dovedise însă o serie de inconveniente: „instalaţia solicită, pe lângă agregatele care o compun, foarte costisitoare, cadre de tehnicieni cu înaltă calificare, cunoaşterea amănunţită a literaturii universale, opinii critice în legătură cu diversele opere ce alcătuiesc biblioteca menită să fie transformată în scrum“; „rezistenţa deosebită a lui Platon în faţa soluţiei de fosfor alb, violenţa sonoră a volumelor de exegeză“; viteza insuficientă a trâmbelor de foc, din care cauză „unele cărţi ies din rând, unde nu mai suportă presiunea, cad pe podea şi, netezindu-şi o clipă penajul, îşi mai află forţa spre a-şi lua zborul prin ferestre, salvându-se aiurea“. Alături de această „invenţie epocală“ sunt menţionate şi experienţe mai simple de incendiere a unor biblioteci. Peer van Dort îşi prezintă apoi, în cuprinsul „studiului“, propriile soluţii de aneantizare a cărţilor şi critică ineficienţa metodelor străine de „binefacerile focului“. Încheierea rezumatului optimizează totuşi perspectiva, întrucât aflăm că „proiectul“ piromanului a dispărut printr-o aprindere spontană: „Peer van Dort n-a izbutit să-şi tipărească opera, manuscrisele s-au aprins de la sine, în miezul unei zile a lunii lui cuptor“. Piromania şi bibliofobia lui Peer van Dort, nemotivată în vreun fel în text, trimite însă la exemple istorice similare: incendierea Bibliotecii din Alexandria, holocaustul nazist al cărţilor, cenzura şi pogromul comunist al cărţii ş.a.

Multe alte texte, de dimensiuni reduse, ori numai titluri de opere fictive, (cvasi)parabolice şi absurde, trădează viziunea general-distopică a scriitorului. Fără să devină moralizator, Mircea Horia Simionescu semnalează când ludic, când ironic, relele şi primejdiile care planează asupra lumii contemporane, de la noi şi de aiurea. „Submarinul de cocă“ vorbeşte despre limitarea orizontului de cunoaştere la emisiunile TV şi despre tembelizarea prin hrănirea cu reclame: „Dacă, mai târziu, după ce aţi coborât în adâncul întunericului şi v-au ieşit în cale păsări şi peşti, trăind laolaltă, printre vegetaţii de pluş umed şi printre perdelele unei muzici cu două flaute şi ţimbale, v-ar atrage întoarcerea acasă şi, revenind în sufragerie, v-aţi aşeza ca altădată în faţa televizorului, n-aţi muri oare de râs şi nu v-ar fi ruşine de înţepenirea dumneavoastră în cadrul ecranului, de conectarea aparatului nervos la canalul 13, de prea multele reclame pe care le ingurgitaţi, pe care le-aţi ingurgitat cu bunăvoinţă şi care constituie bagajul dumneavoastră unic de cunoştinţe, transmis fără încetare şi celorlalţi, ziua şi noaptea?“.

O „bucată“ se cheamă „Congresul proştilor“, iar menţionarea titlului unui eseu proclamă direct: „Pentru o incultură mai puţin crasă, mai puţin evidentă“. În altă parte, un tenor Roderigo, care se deshidratează până la a ajunge nişte simple coji, sugerează zădărnicia alimentării artificiale a talentului. „Ciupitura în profunzime“ comentează avalanşa şi consumul steril de informaţii care agravează indecizia şi amână acţiunea. În panoplia imbecilităţii din Bibliografia generală mai intră „intelectualul pintenog“, „nerozia în averse“ şi chiar „cecitatea sorbonică“. Înregistrarea bibliografică a unui Louis Chapsal semnalează „Fatalitatea abrevierii în societatea de consum“. De la sărăcirea conversaţiei cotidiene, devenite un dialog de surdo-muţi, şi de la romanul în zece rânduri, se trece la înlocuirea limbajului verbal prin imagini plastice, mai ales televizate. Iar de aici nu mai e decât un pas până la apariţia grotescă a omului „abreviat“: „Nu va trece mult timp până când, abreviindu-se totul pe măsura cerinţelor, vom auzi pe stradă oameni scurţi, în pantaloni scurţi, trimiţându-şi mesaje ca între prieteni: – V 5! – 48.625 şi 1 / 6. // Atunci, întreaga poveste amoroasă din tinereţe a bunicii ni se va înfăţişa exhaustiv într-o fracţie cu trei binoame“. „Durerile secolului“ amintesc despre lipsa cronică de timp şi despre tendinţa generală de uniformizare şi de standardizare. Rezumatul cărţii lui Foyer prezintă şi remediile propuse de acest „autor“: „călătoria, polemica, îndărătnicia faţă de programe, revizuirea zilnică şi categorică a relaţiilor cu oamenii, războiul spiritual împotriva ticurilor generale şi a tictacului individual, rafala insistentă a mitralierei jocului, glumei, calamburului şi a originalităţii organice asupra blindajului inerţiei, «adevărurilor absolute», lecţiilor“, plus „teoria eroismului – o variantă faustică a sinuciderii cu folos“.

O serie de texte ia în răspăr pretenţiile de superioritate ale gândirii ştiinţifice, pozitiviste şi experimentale. De pildă, „Determinarea gradului de abstracţionism la sugari“, despre care se comentează: „Inconvenientul procedeului propus în tratat: subiecţii cercetaţi nu supravieţuiesc“; „Obţinerea judecăţilor de valoare din sulfat de cupru“ ori „Încercări de normare a consumurilor intelectuale şi afective“. „Experimentul“ de Valerio Valéry descrie o „minunată“ „Maşină de produs emoţia artistică“: „seamănă cu o roată de locomotivă, are însă în plus parbriz, motopompă, aspersor cu direcţie dirijată şi tub. Tubul foloseşte la stabilizarea emoţiei, deziderat aristotelic neîmplinit până azi“. Numai că maşinăria care sintetizează miraculos suma emoţiilor tuturor artelor, de la high culture la kitsch, va duce la supremaţia surogatului. În faţa plăcerii maxime, chiar dacă procurate artificial, opera autentică de artă îşi aşteaptă sfârşitul: „Putându-ne procura electric, la domiciliu, emoţia artistică integrală, avem în sfârşit libertatea de a renunţa la operele de artă, aceste modeste caşete, atât de fragile la inundaţii şi la foc, depozitare ale unor satisfacţii mărginite, umile şi perverse“.

Războiul este o altă temă recurentă a spaţiului livresc cartografiat în Bibliografia generală. Un „studiu economic, statistic, juridic“, pus în inventar doar cu titlul, se cheamă „Producţia mondială de zdrenţe între cele două războaie“. Aşa-zisa măreţie a războiului se oxidează grav în „Exemplul soldatului care nu s-a c… niciodată“, un „roman“ ce „se înscrie în seria lucrărilor care încearcă să reînvie marile momente specifice războiului: eroismul, dăruirea altruistă, avântul sufletesc etc.“. Comentariul din incipit este, evident, ironic, deoarece rezumatul „cărţii“ contrazice această apreciere şi dă la iveală parodia tipului de literatură amintit: „Începuseră să circule bolile, dintre toate mai parşivă fiind febra violetă. Nimic nu ne supăra în afară de câteva zeci de morţi în fiecare dimineaţă. Aprovizionarea se făcea defectuos, mâncarea o singură dată pe zi, în loc de ghiulele tunurile noastre foloseau conuri de brad, iar infanteriştii trăgeau cu praştia. Abia se putea dormi din cauza foielii şobolanilor încuibaţi în tancurile părăsite, în chesoane. Duhnea pretutindeni a hoit, a rugină“. „Moartea generalului“, de unde aflăm că un general care murise „a dovedit prin exemplu personal că nu a murit de-adevărat“, sugerează, probabil, ideea nemuririi spiritului belicos. „Conversaţie“ aduce un dialog despre interesele şi despre abuzurile specifice războiului, în timpul căruia o eroare poate produce crime gratuite.

Accentele satirice din Bibliografia generală sunt importante, dar relevarea lor nu-l transformă numaidecât pe Mircea Horia Simionescu într-un autor satiric – aşa cum şi-ar fi dorit să fie perceput. Vasta utopie livrescă trage, de după multiple perdele de fum, câteva semnale de alarmă vizavi de absurditatea unor realităţi social-politice, însă doar în aprecierea subiectivă a scriitorului ea poate apărea drept „cea mai cuprinzătoare panoramă a anilor de opresiune, operă literară şi document, comedie şi, totodată, diagnostic al unei maladii ce părea incurabilă“. În ciuda unor posibile analogii „mecaniciste“ (vezi metafora smântânitorii care funcţionează în gol), evaluarea critică a Literaturii şi rescrierea ludico-parodică a unor fragmente de genom literar nu implică necesarmente şi subminarea sistemului politic dictatorial. „Contestaţia“ de acest fel există, dar ea este fulgurantă şi nu generală. Generală rămâne doar Bibliografia sau, cu alte cuvinte, reflecţia metaliterară.

(fragment din volumul Mircea Horia Simionescu. Dezvrăjirea şi fetişizarea literaturii, în curs de apariţie la Editura Muzeul Literaturii Române)