Jack (Jean-Louis) Kerouac, originar dintr-o familie canadiano-franceză, participant la cel de-Al Doilea Război Mondial, lăsat la vatră considerându-se că are un comportament schizoidal, va fi un reprezentant de seamă al „generaţiei beat” prin romanul Pe drum (1957), scriere cu evidente şi multiple elemente autobiografice. Romanul Big Sur a fost publicat în 1962 şi a apărut tradus în limba română, din limba engleză, de Vlad Pojoga la Editura Polirom în 2021. Jack Kerouac a scris acest roman în zece zile, ca o descătuşare a unor trăiri neînţelese de cei din jur. Critica literară l-a considerat o carte fundamentală pentru autor şi mai ales pentru înţelegerea „generaţiei beat”. Alter ego-ul scriitorului, Jack Duluoz, parcurge o criză existenţială, de care este conştient, şi încearcă să o depăşească retrăgându-se într-un spaţiu ce semnifică acea graniţă greu de delimitat între normalitatea trăirii unei clipe de beatitudine şi starea schizoidală a celui ce este conştient de „capcana” existenţială. Pădurile din Big Sur şi perspectiva nemărginirii Oceanului Pacific într-o toamnă cu vânt asurzitor sunt polii unei experienţe care se va sfârşi cu scrierea unui poem ce aminteşte de literatura avangardistă, cea care flagela orice atingere a logicii, un experiment mustind de sensuri existenţiale.

Pagina de deschidere a acestui roman reeditat este o emoţionantă mărturisire, pe care ar trebui să o considerăm reper în interpretarea operei scriitorului american: „Opera mea este o singură carte, ca a lui Proust, cu excepţia faptului că amintirile mele sunt scrise din mers în loc să fie scrise ulterior, pe patul de suferinţă. Din cauza obiecţiilor primilor mei editori, nu am fost lăsat să folosesc aceleaşi nume de personaje în toate operele. Pe drum, Subpământenii, Vagabonzii Dharma, Doctor Sax, Maggie Cassidy, Tristessa, Îngerii dezolării, Viziunile lui Cody şi toate celelalte, inclusiv cartea asta, Big Sur, sunt doar capitole dintr-o operă căreia eu îi spun Legenda Duluoz. (…) Tot ansamblul constituie o comedie enormă văzută prin ochii sărmanului Ti Jean (eu), cunoscut şi ca Jack Duluoz, lumea plină de fapte furioase şi prosteşti, precum şi de o bunătate blândă, văzută prin gaura cheii din ochii lui” (Jack Kerouac).

Retragerea personajului într-un spaţiu altfel mirific, cu podul suspendat greu accesibil, cu nopţile friguroase şi dimineţile a căror lumină nu dădea liniştea recuperatoare, ci neliniştea descoperii unei lumi, în care personajul nu se regăseşte şi ancorează în beţii de unul singur sau în grup, toate fac parte dintr-un scenariu previzibil al unui dependent de alcool. Coborârea pe plaja de la Big Sur este o coborâre în sine, dominată de sentimentul de teamă în accepţiunea lui Edmund Spencer, cum mărturiseşte personajul. Imaginea dragonului, aşa cum apare în poemul lui Spencer The Faerie Queene, este reperabilă şi în atmosfera descrisă în romanul Big Sur şi generează aceeaşi stare de „tiamă”: totul este dominat de zgomot, „un tărăboi ameninţător de dragon verde şi slinos de tufe” (p. 16). Iar locul spre care se îndreaptă este cu „luminişuri, ferigi ale terorii şi buşteni alunecoşi, muşchi, băltoace periculoase, ceţuri umede ce se înalţă, reci ca respiraţia morţii”. Cadrul pare static, dar devine animat, ca în scrierile fantastice, contribuind la accentuarea stării de spaimă: „copaci mari şi ameninţători încep să se îndoaie deasupra capului meu şi să-mi atingă rucsacul”. Este starea resimţită din cauza consumului de alcool, pe care autorul o recunoaşte. Singura ipostază propice introspecţiei este cea statică, pe un scaun, ceea ce va fi descris spre finalul romanului, într-un parcurs al căutării de sine, de ieşire din acea stare de beţie şi intrarea în normalitate. Refugiul pe malul oceanului, din debutul naraţiunii, şi mai apoi în marele oraş, San Francisco, sunt tot atâtea experienţe în căutarea sensului vieţii. Big Sur reuneşte caracteristicile stărilor de receptare a lumii la antipod: este frumos şi înfricoşător, „cu convulsiile pietrelor lui aspre gemând ca la Blake, în chinurile Facerii, şi cu panoramele acelea, când conduci pe autostrada de coastă într-o zi însorită şi în faţa ochilor îţi apar kilometri de revărsare oribilă de ape” (p. 19). Viaţa lui Jack este la limita pericolului, a căderii „în gol”, la propriu şi metaforic. Este o relaţie de similitudine între beatnici şi Big Sur. Personajul se retrage în acest cadru pentru a scrie, în realitate pentru a-şi pune întrebări existenţiale, pentru a depăşi o stare liminală. În cele trei săptămâni de relaxare a înnebunit, recunoaşte, dar erau semne că se va întâmpla. În comunitate se lasă prins de „jocul magic al libertăţii vesele”, zenul, sufletul japonez.

Dialogurile sunt întrerupte de reflecţii. Reflecţiile sunt abandonate în favoarea redării unui crâmpei de dialog, o restituire a unei secvenţe care contribuie la conturarea unei atmosfere impregnate de indecizii, deziluzii şi frondă. Descrie cu patos, delirium tremens: „simţi o vinovăţie atât de profundă, încât te identifici cu Diavolul şi Dumnezeu pare foarte departe”, „… sufletul îţi geme, te uiţi la mâinile tale neajutorate de parcă ar fi în flăcări şi nu poţi face niciun gest ca să le ajuţi, te uiţi la lume cu ochii morţi, pe faţă ai o expresie de nemulţumire nemăsurată” (p. 110). Şi toate aceste trăiri dau lacrimae rerum, lacrimile lucrurilor. Arta narativă a lui Jack Kerouac este sugestivă, apropiindu-se de arta picturală a portretelor lui Van Dyck, profiluri „intense, suspicioase, extrem de importante”, „beatnicii par să aibă tot sistemul stradal la dispoziţie, dar nimeni nu spune nimic” (p. 149). Dacă liniştea domină profilurile oamenilor, există totuşi un sunet dominant: vântul puternic. „Râul scârţâie – o uşă e trântită oribil, urmează un oblon, casa se cutremură – îmi lovesc genunchii în toată larma aia şi nici măcar nu aud” (p. 184).

Romanul este ilustrarea unei stări emoţionale evolutive, de la căutarea unui „loc refugiu” la Big Sur, la identificarea unui „loc salvator” de la disperarea stării de beţie. „… totul este un cerc de anxietate ţicnit, pivotant, automat, fără sens, înainte şi înapoi, cercuri-cercuri, până când ei devin atât de tulburaţi de plecările mele tot mai tăcute şi venirile mele tot mai sinistre….” (p. 194). În această lume a beatnicilor, „răsăritul e lucrul cel mai groaznic (…). Dar mai rea ca răsăritul e dimineaţa, cu soarele strălucitor nefăcând altceva decât să-mi STRĂLUMINEZE TĂIOS durerea, făcând-o mai lucitoare, mai fierbinte, mai înnebunitoare, mai exasperantă” (p. 208).

E o luptă cu sine pentru a depăşi starea de dependenţă, ieşirea din delirium tremens. Finalul romanului este considerat un apogeu liric, un poem construit pe percepţii antagonice, în vers alb, cu accente delirante şi cu imagini plastice remarcabile: „Dar valurile astea mă sperie –/ O să mor/ în plină disperare –/ O să mă scol unde? Cu o a doua respiraţie a vieţii/ atmosfera e mai dulce/ poate mai aproape de Rai” (p. 229). Poemul Mare. Sunete ale Oceanului Pacific la Big Sur este argumentul sonorizărilor interioare ale unei scrieri marcate de trăirea limitei în căutarea sensului vieţii. Întreaga demonstraţie a acestui parcurs existenţial al unui reprezentat al generaţiei beat mi-a amintit de reflecţia lui Mircea Eliade: „Oriunde aş privi, văd negreşit în om instinctul acesta de ieşire din sine. Ieşire din sine şi din destinul său. De aici imboldul către participare într-o viaţă supraindividuală, de aici setea de experienţă fantastică, de simbol” (Solilocvii, Ed. Humanitas, 1991, p. 47). Romanul lui Jack Kerouac pare a se înscrie în această perspectivă. Nucleul narativ al romanului Big Sur pune în prim plan Timpul care se degradează şi care este resemnificat ca „timp rostitor”, pentru că din perspectiva morţii viaţa devine funcţie, nu un simplu dat. „Moartea e umbra ce dă plasticitate vieţii”, scria Lucian Blaga (Elanul insulei). Este ceea ce definea şi Constantin Noica prin „timpul punerii în rost” (Trei introduceri la devenirea întru fiinţă, Ed. Univers, 1984, p.92).

Jack Kerouac reprezintă cu succes întreaga mişcare beat, reuşind să scrie cu sinceritatea autobiograficului Legenda Duluoz, o ilustrare a „timpului rostitor” al crizei existenţiale.