„Halucinaţii, retrăirea trecutului, un sens arhaic al sinelui, sentimentul profund al izolării” şi prezentul ca „o pată care alunecă prin găurile sitei” (p. 169) reprezintă spectrul de interpretare a unui trecut care nu se uită, ci se reîntrupează în imagini care distrug echilibrul emoţional al personajelor şi creează o atmosferă de stranietate. Acestea sunt şi cuvintele-cheie ale romanului de debut, Zahăr ars, al scriitoarei Avni Doshi.

Romanul a fost apreciat imediat după lansare, a obţinut titlul „Cartea anului 2020” în publicaţiile The Guardian, The Economist, The Spectator. A fost declarat roman câştigător al Sushila Devi Arward 2021, nominalizat la Women’s Prize for Fiction 2021 şi este în curs de traducere în peste 25 de ţări. Preocupările culturale ale scriitoarei născute în New Jersey, în prezent locuind în Dubai, atestă înclinaţiile artistice, apetenţa pentru arta conceptuală. Cei şapte ani pe care i-a trăit în India îi vor dezvolta curiozitatea pentru mentalitatea tradiţională şi cultura indiană, elemente pe care le vom regăsi în structura discursului narativ. Scenele din ashram sunt un argument al acestei abordări.

Avni Doshi aduce în actualitate discrepanţele maladive ale unor identităţi afectate de lipsa de armonie a sentimentelor, de dorinţa de a ieşi din normalitatea care uniformizează destinele, încercând o construcţie stranie a restituirii trecutului prin reminiscenţele de amintire.

Tara este mama care nu corespunde ştiutului tipar al dragostei pentru copil, al ataşamentului faţă de familie şi soţ. Antara, fiica, va dori să se separe de trecutul mamei ei şi va ajunge, ca un fluture atras de flacăra mistuitoare, să se reîntoarcă la ea pentru a o asista la dezarticularea personalităţii, la evoluţia bolii pe bază de uitare. Mesajul subliminal este că această uitare poate fi autoprovocată, chiar disimulată, ca un mod de purificare şi de pregătire pentru trecerea într-o nouă stare.

Vocea narativă, cea a Antarei, este convingătoare, ca leitmotiv al descrierilor din parcursul său existenţial fiind arta sa despre cum nu ne putem încrede în oameni. Prima sa expoziţie a fost asemănată cu opera lui On Kawara, artist japonez care aparţinea şcolii de artă conceptuală. Perspectiva estetică a acestei şcoli era şi a rămas depeizarea artei de orice emoţie umană, reducţia simbolică fiind ideea, informaţia pură.

Dinamica timpului şi a duratei în creaţia Antarei au determinat-o pe curatoare să denumească expoziţia „jurnalul unui artist”. Antara nu a considerat oportun titlul atribuit: „Arta mea celebrează failibitatea umană. Dacă opera lui On Kawara este despre a număra, în cazul meu este despre a pierde şirul” (p. 41). Această discontinuitate temporală va motiva şi implicarea emoţională în a o salva pe mama sa de la procesul de uitare a trecutului. Ca orice discontinuitate, nu va funcţiona şi va fi evidentă dezamăgirea în faţa eşecului. Primul şi ultimul desen al expoziţiei reprezentau chipul unui bărbat, puteau fi două fizionomii sau creaţiile a doi artişti. Este sugerat astfel dialogul diferenţelor. Viaţa celor două femei, mamă şi fiică, este o viaţă tumultuoasă, de unde şi arta portretului este compulsivă. Mama a numit expoziţia „jocul meu de umbre chinezeşti” (p. 42). Considerăm că acesta este punctul nodal al naraţiunilor care configurează destinul personajelor.

Viaţa mamei este descrisă în detalii materiale, veşminte, fotografii, elemente de interior şi locuri în care îşi regăseşte echilibrul emoţional: cluburile indiene, plimbările în natură, îndepărtarea de spiritul autoritar al soacrei şi de glacialitatea gestică a soţului. Exteriorul semnifică deschidere, evadare. Interiorul – claustrare, frustrare. Reacţiile ciudate ale Tarei vor fi impulsionate de atmosfera la antipod a celor două spaţii. Tara îşi va părăsi familia, va lua pe fiica ei şi se va integra unui ashram. Va trăi în dualitate cu sine, o viaţă interioară dornică de evadare şi o supunere faţă de guru. Va evada şi din acest spaţiu şi va trăi o poveste de iubire cu un foto-jurnalist. Aici intervin suprapunerile şi semantica în mai multe trepte a discursului narativ. Peste ani, şi fiica va trăi o poveste similară cu acelaşi fotograf. Iar mama va fi oripilată de derapajele emoţionale ale fiicei. Arta Antarei va exterioriza aceste căutări. Exteriorizările fac diferenţa în comportamentul celor două protagoniste: mama în ashram va fi marcată de tristeţe şi îşi va asuma rolul de femeie alături de altele ale unui guru. Fiica preia emoţiile negative ale experienţelor mamei, experienţe care culminează cu uitarea. Le va transpune în desenele sale, ca mod de defulare şi ilustrare a deprecierii stimei de sine. Scriitoarea strecoară cu abilitate un paragraf ce va elucida finalul romanului: când a părăsit ashramul avea şapte ani. „Uneori o simt pe fetiţa aceea cum mi se adună ca un nod în gât, încercând să iasă prin orice orificiu ar putea. Dar o înghit până data următoare când vrea să fie născută” (p. 115). Sunt aici două ţinte narative care conduc naraţiunea, altfel letargică: amintirile fetiţei corelate cu experienţele nefaste ale mamei şi maternitatea ca mod de regăsire a echilibrului ce eşuează în drama fobiilor claustrării. Antara explicitează această stare în dialogul cu terapeuta: „I-am spus că a rămâne nu e la fel de atrăgător, de misterios ca a pleca. Să stai înseamnă să fii supus, să te resemnezi, să crezi că asta e tot ce se mai poate întâmpla. Dar suntem oare creaturi ale căutării investigaţiei, ale luării în stăpânire?” (p. 217). Şi totuşi: „Trecutul pare să aibă o vigoare care îi lipseşte prezentului”.

Şi pentru a urma proiectul narativ construit pe stranietate, Avni Doshi apelează la două concepte: autofagie (a se devora pe sine) şi anthropofagie (canibalism, ceea ce în arta braziliană reprezenta încorporarea şi digerarea care duceau la naşterea a ceva nou). Cele două concepte devin evidente în momentul în care se suprapun experienţele mamei şi ale fiicei, liant fiind Reza, fotograful, al cărui portret le va urmări pe cele două protagoniste şi va declanşa criza existenţială. Asemănarea cu tehnica artei conceptuale este evidentă: experimente, „lipituri” din material care simbolizează chintesenţa unei secvenţe de viaţă. Trimiterile sunt la planul social, cu toate că experienţele sunt sentimentale. Cele două femei „lipesc” frânturi de viaţă, mama pentru a-şi reactiva memoria, fiica pentru a trăi conform artei conceptuale. Ceea ce lipseşte din atmosfera estetică a acestei arte este tocmai emoţia artistică. Receptarea artei conceptuale trimite la idee, nu la emoţie, la cotidianul care produce, în acest caz, fobiile claustrării, nu la emoţia experienţelor care să genereze confortul unei trăiri chiar şi în privaţiune. Şi ceea ce lipseşte cu adevărat în ambele planuri, real şi conceptual artistic, este „chimia relaţiilor”.

Finalul romanului nu lasă deschisă perspectiva interpretării. Maternitatea nu este o bucurie, este autofagie corelată cu anthropofagie. Antara pierde contactul cu realitatea şi, cu toată familia adunată pentru a-i vedea fetiţa, evadează în stradă şi îşi pune întrebarea fundamentală: „Oare acesta fusese planul din capul locului, să se adune toţi ca să asiste la disiparea mea în neant? Poate că ăsta este întregul scop al sarcinii, al maternităţii cu totul. Un copil care să anuleze pe femeia care îl poartă, să o dezmembreze în condiţii de siguranţă” (p. 277). Ultima imagine, Antara în faţa uşii apartamentului aşteptând să i se dea drumul înăuntru pare a răsturna întreaga viziune anthropofagică şi dorinţa de a intra în spaţiul închis depăşind fobia claustrării, abandonând dorinţa de evadare în experienţe circumstanţiale, „lipituri” conceptuale pentru un destin ca o lucrare derivativă.

Ca semnificaţie, zahărul este otrava zilnică, parcursul vieţii „aride”, iar albul este prezent în dublă accepţiune: o cale spre adevăr (în accepţiunea mamei), un alb care „semnala un intrus” în viziunea fetei, în ambele situaţii hainele albe fiind considerate „un soi de întemniţare”. „Zahăr ars” este sintagma care sugerează ieşirea din doliul alb sau erodarea vieţii din puritate spre autodistrugere? Acesta poate fi un final deschis al romanului de debut, carte care este o surpriză pentru critica literară şi o terapie prin arta conceptuală propusă de Avni Doshi în schema narativă a romanului Zahăr ars.