Paula McLain este scriitoarea americană care, după romanul de debut, A Ticket to Ride, obţine notorietatea internaţională prin cel de-al doilea roman al său, Soţia din Paris, multiplu premiat, tradus în peste 35 de ţări. Zbor în jurul soarelui (2016), roman desemnat bestseller de către cotidianul New York Times, este în curs de ecranizare. Cu un astfel de palmares, la care se adaugă şi Hemingway şi cu mine (2019), recentul roman Când stelele se întunecă (Humanitas Fiction 2021, traducere din engleză şi note de Mihnea Gafiţa) nu putea fi decât mult aşteptat. Este o creaţie în care descoperim viaţa plină de mister şi dificultăţi familiale, viaţa personală prin similitudine cu aceea a personajelor, naraţiune care depăşeşte cu siguranţă zona policierului şi ancorează în cea a analizei psihologice.

Povestea femeii detectiv Anna Hart este, în substratul definitoriu, asemănătoare cu povestea vieţii scriitoarei. Abandonată de părinţi, Paula McLain este luată în grijă, împreună cu surorile sale, de instituţii abilitate. Va fi foarte sensibilă la destine similare şi îşi va construi romanul Când stelele se întunecă pe schema unei căutări febrile a unor tinere dispărute. Toate personajele acestui roman sunt marcate de întâmplări de viaţă stranii (dispariţii, abandon familial, înfieri) şi un complex psihologic în care autoarea se ghidează după propria experienţă. Din această perspectivă, romanul este cvasi-autobiografic. Mendocino este locul unde încearcă să se regăsească pe sine, întoarcerea în acest spaţiu reprezentând un demers de auto-iniţiere prin sondarea subconştientului, acolo unde s-au depozitat imaginile traumelor sale. Demersul în care se angajează favorizează tocmai această „întoarcere în sine”: Proiectul Rază-de-soare, din zona Golfului San Francisco, este „axat pe crimele cu tentă sexuală şi cele ale căror victime sunt copii, fie că sunt răpiţi şi omorâţi de străini, fie că sunt furaţi şi reduşi la neputinţă de membri ai propriilor familii, fie că sunt victimele peştilor şi ale monştrilor de toate soiurile, vânduţi şi revânduţi pe nevăzute” (p. 34).

Aceste reziduuri de amintire se constituie în timp în focare generatoare de anxietăţi, complexe psihologice de neadaptare. Soluţia de anulare a negativităţii este sugerată de psihoterapeutul Annei, care nu propune o terapie prin conversaţie, ci o construcţie de imagini cu un evident rol vindecător: să reconstruiască în imaginaţie oraşul de care se simte indestructibil legată, după care „să-ţi reconstruieşti o casă acolo, foarte încet, scândură cu scândură. O casă destul de mare, cât să încapă în ea toţi cei pe care nu i-ai putut salva” (p. 68). Anna este mai mult decât un detectiv, ea este victima unei experienţe traumatizante şi, din acest traiect existenţial, priveşte cu implicare emoţională un caz de dispariţie, ceea ce un simplu detectiv nu poate simţi: „Will n-a fost niciodată un copil abandonat. N-a experimentat niciodată lumea înglobată în trupul unei femei – sau al unei fete. N-a avut niciodată motive să confunde iubirea cu suferinţa. Eu, cel puţin, am simţit acea confuzie aproape ca pe un şoc electric, din prima clipă-n care-am văzut-o pe Cameron fotografiată pe afişul care-i anunţa dispariţia, sau aerul de fiinţă rănită din ochii ei” (p. 105).

Paula McLain ştie să capteze atenţia lectorului şi să îi provoace acea stare febrilă în găsirea sensurilor ascunse sau parţial decodate ale titlului cărţii. Când stelele se întunecă pare a fi o sintagmă care defineşte instalarea obscurului, a nedesluşitului, a intrării într-o zonă a tragismului, pentru că nimic nu poate fi mai neliniştitor decât instalarea întunericului şi pierderea siguranţei de sine. „Spiritele copiilor pe care i-ai ajutat plutesc deasupra dumitale ca stelele. Chiar şi acum te înconjoară”, îi spune Annei o clarvăzătoare, Tally. „Ca stelele? Imaginea mi se pare aproape caraghioasă. Şi cum sunt stropite cu sentimentul pierderii? Cu disperare?” Imaginea acestor copii şi tinere care se pierd în întunericul disperării este dominantă pentru atmosfera de stranietate pe care o degajă acest roman semi-autobiografic şi policier în egală măsură.

„Oricine are dreptul să se simtă acasă undeva” (p. 107) – acesta poate fi motoul romanului Când stelele se întunecă. Anna este receptoarea unor impulsuri, are fler de detectiv şi se străduieşte să restabilească normalitatea, să salveze aceste „stele care se întunecă”.

Este şi o căutare de sine. Este o perioadă a vieţii când te simţi la propriu sau la figurat hăituit, simţi nesiguranţa existenţială, treci printr-o experienţă traumatizantă generată de condiţii obiective. Fetiţele sunt înfiate (Anna – detectiv şi Cameron – dispărută), au vârsta experienţelor existenţiale care marchează emoţional (16 ani). Este o dublă analiză a „eului secret”, cum numeşte autoarea zona în care se tezaurizează emoţiile. Iar familiile-surogat, în care sunt trimise în plasament fetiţele, nu reuşesc să comunice cu un adolescent.

Există un câmp al deducţiei în romanele poliţiste care trebuie receptat ca un câmp simbolic. Profesia de detectiv a Annei este susţinută de nevoia de a-şi căuta fraţii de care a fost despărţită. Este o repliere pentru a salva vieţi la limita cu violenţa şi moartea.

Acest câmp al deducţiei funcţionează, ne sugerează Paula McLain, asemenea arborilor de Sequoia, care respiră doar o dată pe zi şi trebuie să te afli în acel moment lângă arbore pentru a asista la această respiraţie. Detectivul trebuie să surprindă acel moment în care conexiunile conduc spre aflarea „firului poveştii tragice”. Ceea ce se deduce din orice demers de detectiv este profilul psihologic al „prădătorului”: „individul crede că ea [fiinţa răpită] poate face ca tot răul din fiinţa lui să redevină bun. Să repare toate suferinţele de care i-a făcut lui parte lumea din jur” (p. 270).

Ceea ce conferă originalitate naraţiunii, altfel de sorginte investigativă, este modul în care autoarea construieşte profilul celorlalte personaje în jurul prădătorului: al detectivei, al mamei celebre ca actriţă, al tatălui adulterin (şi se lasă impresia la final că ar putea fi prădătorul), al fratelui dispărut (care a suferit o separare de fraţii lui).

Cine a abuzat de Cameron? Tatăl vitreg sau bunicul vitreg, cel care nici nu a vrut să vorbească cu familia? Sunt întrebări care pot avea răspunsuri multiple, de aici şi atmosfera narativă specifică acestui gen de literatură.

„Scrisul unui roman este un amestec interesant de strădanie şi capitulare, de control şi vulnerabilitate”, scrie Paula McLain în „Nota autoarei” la finalul volumului. A înţeles de ce „Anna Hart este obsedată de traumă şi vindecare, de violenţa din intimitate şi de conexiunea complexă şi ascunsă dintre victime şi agresorii lor, pentru că eu sunt obsedată de aceste lucruri”. „Este o uşă pe care nu vrem să o deschidem, o conversaţie pe care nu vrem să o purtăm, şi totuşi faptele rămân”. Terapia prin conversaţie, chiar şi în cheie romanescă, este vindecătoare. Romanul Când stelele se întunecă este o dovadă pentru destinul autoarei Paula McLain şi este „o uşă deschisă” pentru cei ce vor să intre în acest univers de tenebre, de amintiri care flagelează mai mult cu trecerea timpului, pentru cei ce vor să recepteze timpul „când stelele se sting”, acel timp al „eului secret”. Este, în esenţă, o comunicare telepatică.

Mozaicul creat de crima ficţională şi cazurile reale, perspectiva psihologică şi emoţională, proza pe alocuri poetică în descrierea universului interior al personajelor marcate de tragism, misterul multistratificat împreună cu finalul cu deschidere pozitivă, toate cumulate conferă romanului originalitate şi persuadare prin gradualitatea notelor de mister.