Romanul Şi atunci mi-am înfruntat destinul al scriitoarei Laetitia Colombani este un bestseller tradus în patruzeci de limbi, pe baza căruia autoarea a realizat, în calitate de regizor, şi un film. Succesul fulminant, datorat nu doar temei preferate de generaţia tânără, ci, mai ales, de adepţii subiectelor tensionate despre evoluţia unor destine uşor recognoscibile, are ca posibilă explicaţie a schimbării cadrelor de redare narativă experienţa autoarei ca regizor de scurt şi lungmetraje. Ŕ la folie…pas du tout (2002) a câştigat Premiul Sopadin Junior pentru cel mai bun scenariu, de succes s-a bucurat şi Mes stars and me (2008). Deţine şi arta interpretării ca actriţă, ceea ce i-a oferit lejeritatea desfăşurării dialogurilor cu suspans. A jucat în producţii de televiziune şi în lungmetraje, printre care Clocoi, de Florent Emilio, lansat în 2012, şi Fęte de famille, de Cedric Kahn, în 2019.

Primul său roman, La Tresse, publicat în 2017, a fost foarte bine vândut, în peste două milioane de exemplare numai în Franţa. A primit peste douăzeci de premii în Hexagon şi străinătate, dintre care amintesc doar „Globul de cristal pentru cel mai bun roman” în 2018. Adaptarea pentru teatru în Franţa, Spania şi Italia i-a crescut notorietatea, iar adaptarea cinematografică în regia autoarei va potenţa interesul pentru lectură, întrucât filmările în cele trei ţări în care se desfăşoară acţiunea au creat atmosfera de exotic şi peisagism tulburător. Şi a mai fost un atu al acestui roman: a fost creat şi ca album pentru copii cu titlul La tresse ou le voyage de Lolita (Grasset, 2018). Un citat şi o explicitare în prefaţarea romanului creează un climat de aşteptare, pe care autoarea ştie să îl susţină cu secvenţe narative aparent banale, dar care se dovedesc a face parte dintr-un puzzle: „Simone, e un mare mister în pădurea pletelor tale” (Remy de Gourmont). Trimiterea este expresă la un nucleu de episoade cu valoare de sentinţe existenţiale. Titlul original al cărţii este La Tresse (în traducere: împletitură, coadă de păr formată din trei şuviţe împletite).

Trei vor fi şi poveştile de viaţă ale celor trei femei care îşi caută locul, dezrădăcinându-se de locul predestinat. Iar ideea de păr nu este doar o metaforă a păienjenişului de detalii din viaţa familială, este chiar elementul distinctiv al destinului lor. La final se vor întâlni fără a-şi şti poveştile – nuclee ale acestui roman despre curajul femeii de a înfrunta destinul, de a-l redefini pornind de la o imagine, cea a părului.

Smita este originară din India, este o dalită, la periferia societăţii, duce coşul pentru a vidanja. Fiica sa, Lolita, fetiţa cu părul lung, pe care mama îl împleteşte în trei şuviţe, are şase ani şi o demnitate manifestă, care o va determina pe mamă să evadeze din această lume săracă şi fără un viitor pentru fiica sa. Dharma este locul ei în lume. Iar meseria este o kharma, un cerc din care pare că nu poate evada. Giulia este din Palermo, Sicilia, tatăl său are un atelier de peruci din păr natural, este cascatura preluată de trei generaţii. Giulia se simte într-un cerc de protecţie la firma tatălui său. Sarah este din Canada, Montreal, avocată, divorţată, mamă a trei copii, care performează într-o lume a bărbaţilor. Va afla că are cancer şi că va trece prin toate perioadele dificile ale luptei cu această boală, inclusiv căderea părului. Fără a fi explicit doar pentru prima poveste de viaţă, lectorul întrezăreşte Bindi-ul, „al treilea ochi”, pe frunte, locul care reuneşte toate energiile pozitive şi măreşte concentrarea mai ales în momente de decizie. Şi toate cele trei personaje feminine sunt în situaţia de a lua o serie de decizii pentru viitorul lor şi al celor din familie.

Revenind la imaginea-reper a acestui roman, părul împletit, ne amintim de un fragment din Materie şi memorie, scrierea lui Henri Bergson: „A priori… se pare că distincţia netă a obiectelor individuale este un lux al percepţiei… S-ar părea că nu începem nici prin perceperea individului, nici prin perceperea genului, ci printr-o cunoaştere intermediară, printr-un sentiment confuz de calitate marcantă sau de asemănare…” (Henri Bergson, Materie şi memorie, trad. în rom. de Cora Chiriac, Polirom, 1996, pp. 138-139). Părul este un element ce va defini şi care va umple un spaţiu prin aranjamente scenice. Aşa cum interpretează Jean-Paul Sartre în Imaginarul. O psihologie fenomenologică a imaginaţiei (traducere de Irina-Andreea Szekely şi Cristian Ciocan, Ed. Spandugino: Zeta Books, 2023), părul va avea calităţi vagi, „care nu sunt percepute decât prin ceea ce au ele cel mai general, nu mai au valoare prin ele însele: le asociem sintezei imaginate. Ele reprezintă corpul indeterminat (…)” (p. 67).

Mama şi fiica din India îşi vor da părul drept ofrandă la templu, Giulia va fi în impas cu atelierul familiei sale care este în prag de faliment, iar avocata Sarah va hotărî să îşi radă părul afectat de evoluţia cancerului şi să accepte o perucă din păr natural importat din India. Părul femeilor din India va salva afacerea din Italia şi va fi de folos mamei de patruzeci de ani care doreşte să îşi păstreze confortul psihic în faţa lumii purtând o perucă destul de costisitoare, dar din păr natural. Este o „împletitură” în trei fire din trei ţări, cu trei destine la limita experienţei şi care va defini sinteza imaginară a unui simbol al curajului de a înfrunta destinul. Ceea ce construieşte autoarea în jurul acestor destine sunt „insuliţe diferenţiate” strânse într-un ţesut conjunctiv indeterminat. Aceste destine în evoluţie tensionată au creat savoarea lecturii şi au contribuit la catalizarea intuiţiei lectorului în crearea unor asocieri în limita orizontului său de cunoaştere şi aşteptare.

Protagonistele au experienţe tragice, dar speră în reconfigurarea destinului provocându-l. Giulia scrie un poem despre meseria sa: „Uneori, mintea îmi evadează din atelier/ Şi mă duce/ Spre ţinuturi îndepărtate,/ Spre vieţi necunoscute,/ Ale căror voci ajung la mine/ Ca un ecou slab/ Şi se amestecă cu a mea” (pp.51-52). „Nirvana, destinaţia supremă, iată ce spera ea (Smita, n.n.). Să moară lângă Gange, fluviul sfânt, era visul ei. Se spune că după aceea ciclul infernal al vieţii se opreşte. Să nu mai renaşti, să te confunzi cu cosmosul, iată scopul suprem. Şansa aceasta nu le este dată tuturor, spunea ea. Alţii sunt condamnaţi să trăiască. Ordinea lucrurilor trebuie acceptată ca o sancţiune divină. Eternitatea se merită, asta e” (p. 61). Sarah are BRCA 2 – gena mutantă, blestemul femeilor aşkenaze evreice, cancer la sân. Se zbate între îndatoririle zilnice, profesia de avocat de succes şi instalarea angoasei cauzate de iminenţa morţii.

Pentru toate cele trei protagoniste ale romanului, Laetitia Colombani creează un Triunghi al Bermudelor, din care se zbat să iasă: Smita să părăsească satul, cu toate că îi este ameninţată viaţa, Sarah are cancer, nu are nicio şansă de vindecare, Giulia se zbate între indecizie şi poate tristeţea unei iubiri neacceptate de familie, iubitul său, Kamal, este sikh.

Laetitia Colombani este un abil scenarist şi regizor, creează cadre supraaglomerate, ca în cazul Samitei în trenul suprapopulat cu mirosuri pestilenţiale, Sarah este expulzată emoţional şi apoi surclasată în mediul cabinetului său de avocatură, aflându-se că are cancer. Giulia trebuie să decidă în numele tuturor angajaţilor dacă acceptă importul de păr din India, ceea ce era o încălcare a tradiţiei italiene, sau să asiste la falimentul atelierului menţinut timp de trei generaţii, identificând astfel un spaţiu, sicilian, şi o profesie, cascatura.

Impresionante sunt şi detaliile despre statutul femeii în India, despre daliţi, despre văduvele albe care îşi găsesc refugiul în ashramuri caritabile, „case ale văduvelor”, care în schimbul unui bol de orez sau supă cântă în temple rugăciuni către Krishna, cu o singură masă pe zi. Iar tradiţia crudă sati este de un dramatism impresionant: văduvele erau condamnate să se sacrifice pe rugul funerar al soţului. „Cele care refuzau erau excomunicate, bătute sau umilite, uneori împinse cu forţa în flăcări de familia soţului sau chiar de propriii copii, care astfel găseau o modalitate de a scăpa de împărţirea moştenirii” (p. 121).

Tehnica adoptată de Laetitia Colombani este de a face în sens invers mişcarea percepţiei, plecând de la cunoaştere şi, în funcţie de cunoaştere, să determinăm intuiţia. Din obiecte-reper se creează imagini, care nu sunt imagini decât în măsura în care acestea devin semn. Prin intuiţie se realizează o anume natură expresivă. Particularităţile, detaliile destinelor invocate dispar, ceea ce nu poate dispărea rezistă sintezei imaginate. Este exerciţiul critic la lectură pe care îl propune într-un roman memorabil Laetitia Colombani, titlul fiind concluziv: Şi atunci mi-am înfruntat destinul.