Considerat „caleidoscop textual”, romanul Polonezul de J. M. Coetzee confirmă ceea ce membrii Academiei suedeze au consemnat în 2003, când au decis să-i acorde, autorului născut în Africa de Sud şi stabilit în Australia, Premiul Nobel pentru literatură, precizând că: „Lectura extensivă dezvăluie un tipar recurent, călătoriile în spirală descendentă, pe care le consideră necesare pentru mântuirea sa”. Este şi primul strat al naraţiunii din romanul Polonezul, care invită lectorul la descoperirea unei poveşti de viaţă pornind de la observaţiile directe asupra „privirii dincolo de privire”.

J. M. Coetzee, „unul dintre marii maeştri ai nespusului şi aluziei” (New York Review of Books), a exersat în acest roman arta de a induce interesul pentru zona nespusului „la timp” şi exteriorizarea sentimentelor prin cuvinte într-un manuscris ce a reunit peste 80 de poeme de dragoste. „Neputinţa cuvintelor în viaţă” se referă la această reticenţă şi strategie în ultimă expresie a modului de a atinge zona inefabilă a iubirii prin trăirea unor clipe de amor fără implicaţii emoţionale evidente. Poate fi considerat romanul destinului sau mitologic, care stilizează realitatea după modelul mitologic. Este accentul pus pe realitatea cu implicaţii mitologice. Raportarea este la un singur personaj, observator. Polonezul nu este personajul observator, el este cel observat din perspectiva femeii care descrie relaţia lor sentimentală. El este interpret controversat, o ciudăţenie a scenei, tulburător de opac. „Sufletul ce îl animă e al lui Chopin, nu al său.” Este viaţa unui muzicant itinerant, în vârstă de 72 de ani, cu un nume greu de reţinut, Witold Walczykiewicz, care are nevoie de o femeie pentru anii de declin. Pentru spectator este „un spectru din trecut”, care are „o aură de autoritate atemporală, atunci când se aşază în faţa claviaturii” (p.70). Vocea auctorială, la persoana a III-a, se confundă adeseori cu rememorările femeii. Este vocea care uneşte cele două personaje, propulsând în prim-plan ceea ce gândeşte femeia. Raţiunea acţiunii lui, de a fi alături de femeia pe care o urmărea de mult timp, este susţinută de o condensare a timpului: „O viaţă obişnuită unul lângă altul – asta vreau. Pentru totdeauna (…) Chiar şi numai pentru o zi. Pentru un singur minut. Ce e timpul? Timpul nu e nimic. Avem memoria. În memorie nu este timp [s. n.]. Te voi păstra în memorie. Iar tu, poate îţi vei aminti şi tu de mine” (p. 77). Beatriz are 50 de ani, copii şi o viaţă familială anostă. „Dacă eşti femeie ai nevoie din când în când de o confirmare. Ai nevoie de o dovadă că încă poţi impresiona” (p. 124). Aceasta este explicaţia atitudinii ei de acceptare a relaţiei ciudate. Liantul între cele două destine este un manuscris al polonezului descoperit postum, în care sunt 84 de poeme de dragoste. Iar obiectul-simbol al dragostei lui este un trandafir din patrimoniul casei lui Chopin, ceea ce motivează pasiunea pentru muzica lui Chopin şi originea sa poloneză.

Ceea ce este valoros în construcţia epică a romanului este abordarea iubirii din perspectivă psihanalitică. Freud definea sentimentul prin ceea ce este comun partenerilor, adică amorul sexual, prin ceea ce înseamnă unire sexuală, separându-l astfel de iubirea pentru părinţi, dragostea de sine, amiciţia, iubirea pentru oameni în general. Termenul are o multitudine de semnificaţii, cea mai importantă în „discursul îndrăgostit” fiind dragostea duală. În egală măsură s-a abordat dragostea-pasiune, dragostea totală, dragostea-limită. „Ceea ce putem spune este că discursul îndrăgostit este asumarea Simbolicului de către Imaginar. Ceea ce vom încerca să percepem este un imaginar, un Eu: Eul îndrăgostit, Eul wertherian”. „Discursul îndrăgostit este discursul subiectului îndrăgostit în stare pură (discursul unuia singur)” (Roland Barthes, Discursul îndrăgostit, traducere, note şi introducere la ediţia românească de Magda Jeanrenaud, Editura Polirom, p. 59).

Romanul lui Coetzee face trimitere la romanul sentimental şi mitologic. Din poemele polonezului descoperite postum aflăm corelaţia dintre iubirea lui pentru Beatriz şi Homer, şi Dante şi, mai ales, parcursul în acest demers de a-şi consuma dragostea. Din epitaful din al doilea poem aflăm efectul iubirii: „Dragostea pe care ai simţit-o pentru mine te-a călăuzit spre iubirea binelui. Dante în italiana veche”. Modul în care a acţionat este descris amănunţit: pentru că nu se putea apropia de femeia pentru care nutrea dragostea şi pentru că a simţit deplin dorinţa masculină, a posedat-o cu ochii. Apoi s-a dus la o întâlnire publică şi aici „îşi alege o tinerică drăguţă şi o foloseşte drept biombo sau pantalla, un fel de ecran sau perdea, în vreme ce o mănâncă din ochi pe cea îndepărtată, femeia îndepărtată, al cărei nume este Beatrice, la modesta. Modestia, spune el, este cea mai înaltă virtute a ei, pe lângă graţie şi bunătate” (p. 133). Dar recunoaşte că a venit prea târziu, nu avea decât imaginea ei în ochii lui „care e ca o pasăre care îşi flutură aripile”. Atingerea transcendenţei prin iubirea carnală este semnificată prin imaginea trandafirului prin care femeia se dăruieşte, iar el o posedă. Dezvăluirea adulterului din partea lui Beatriz prin externalizarea acestui manuscris ar fi compromiţătoare. A arde manuscrisul, care este o carte, ar însemna arderea unei cărţi, mai degrabă decât a unor scrisori vechi. „Întrebarea este: arderea poeziilor ar fi un act de barbarie, un preludiu al arderii oamenilor?” (p. 136). Polonezul e un nimeni în Spania, dar pentru polonezi e o personalitate şi ar putea stârni interesul pentru viaţa sa amoroasă.

Ce semnifică, în fapt, poemele: un act de răzbunare din partea lui pentru că l-a „invitat în patul său, apoi l-a alungat. Răzbunarea lui împotriva ei: să o îngheţe, s-o estetizeze, s-o transforme într-un obiect de artă, o Beatrice, o sfântă de ghips, care să fie venerată şi purtată în procesiuni, de-a lungul străzilor. Mama milostivirii ”(p. 140). Trandafirul era ascuns într-o statuetă de ghips. Pentru a continua discursul îndrăgostit, polonezul scrie epitaful la poemul 10, atribuit lui Octavio Paz, pe care îl citează în engleză: „Un paradox al iubirii: iubim simultan un trup muritor şi un suflet nemuritor. Fără atracţia trupului, îndrăgostitul nu poate iubi sufletul. Pentru îndrăgostit, trupul dorit este un suflet”.

J. M. Coetzee propune astfel prin cei doi protagonişti ai romanului un mod de a poseda cu privirea, de a consuma interior o iubire. Prin relaţia trupească, bărbatul trece dincolo de privire, dincolo de admiraţie. Iubirea carnală estompează pasiunea. Este şi o explicaţie a vieţii personale a femeii, care stă alături de tatăl copiilor ei fără să mai simtă atracţia fizică.

„Raiul: o anticameră uriaşă, plină de suflete ce se mişcă în cămăşile-uniformă, căutându-şi înfriguratele jumătăţi” (p. 152). „Pentru amant, trupul dorit este un suflet. Polonezul i-a iubit trupul. Dar unde găseşte ea în poeziile lui trupul transfigurat în suflet?” (p. 153). Coetzee alternează vocile discursive, încât cu greu se detaşează vocea observatorului acestor întâmplări de vocea femeii, care descoperă cum a fost posedată prin privire, cum suportă răzbunarea bărbatului estetizând-o şi cum într-un rai visat de toţi nu se ştie dacă se vor întâlni pentru a împlini iubirea: „I-a trecut lui vreodată prin minte că s-ar putea ca ei doi să nu se întâlnească în viaţa de după, nu pentru că nu există viaţă de după, ci din pricină că soarta l-a trimis în tărâmul de jos, în vreme ce ea pluteşte deasupra, în Paradis, etern intangibilă? ” (p. 156).

Această idilă ciudată va deveni un nod de semnificaţii cu trimitere la zona mitologică, la consumarea iubirii carnale cu o încadrare psihanalitică şi cu evidente nuanţe de romantism, camuflat de o redare aparent obiectivă a unor evenimente din lumea bună a Barcelonei. „Ţi-l aminteşti pe Orfeu? Orfeu nu avea pian, doar harpă, foarte primitivă, dar animalele veneau şi-l ascultau, leul, tigrul, calul, vaca, toate animalele. Congres de pace” (p. 83). Privită cu ironie de către Beatriz, această asemănare susţine intenţia de mitologizare a personajului, de explicare a impactului interpretării sale în faţa lumii, a succesului în muzică şi a eşecului în împlinirea dragostei.

Misterul sentimentelor este susţinut şi catalizat până la ultima filă a romanului, autorul dovedindu-şi arta portretului şi pe cea romanescă chiar şi la cei 83 de ani ai săi. Romanul presupune şi o conştiinţă a romanului, adică un metaroman, şi o strategie interioară a lecturii. Aceasta este şi miza lui J. M. Coetzee în Polonezul. Este lectura stratificată care întreţine dorinţa lectorului de a mai găsi o semnificaţie a discursului îndrăgostit, de a afla cum se moare de însingurare şi cum poţi să te răzbuni pe fiinţa posedată doar prin privire.

Ca fiecare scriere a sa, şi romanul Polonezul susţine aserţiunea membrilor juriului Premiului Nobel la momentul acordării acestuia lui J. M. Coetzee: „Lectura extensivă dezvăluie un tipar recurent, călătoriile în spirală descendentă, pe care le consideră necesare pentru mântuirea sa”. De ce ar fi iubirile neîmplinite aşezate într-un „cimitir al amintirilor urâte”? Un răspuns avem lecturând romanul Polonezul.