Camilo José Cela este scriitorul spaniol care a reuşit de la debut să se impună ca o prezenţă inedită, chiar insolită, singulară, deschizătoare de drumuri în estetica receptării. Cela este considerat placa turnantă a noii nuvelistici spaniole de după război (anul 1942), abordând teme şi limbaj, atmosferă şi tipuri de personaje care au produs reacţii dintre cele mai diverse, de la surpriza noutăţii la indignarea în faţa limbajului trivial sau a scenelor scabroase. Publică romanul Familia lui Pascual Duarte când avea doar 26 de ani, un debut fulminant, contestat şi adulat deopotrivă, creând un nou curent de opinie. După experienţa războiului, va deveni o voce contestatară, asemeni prietenului său Ernest Hemingway şi va impune un nou stil literar numit tremendismo (cuvânt preluat din limbajul coridei), care este caracterizat prin descrierea părţii întunecate a existenţei, a disperării şi ororilor acesteia. Îşi va păstra acest stil în cele 70 de volume pe care le va scrie de-a lungul vieţii, pentru care va primi numeroase premii, cel mai prestigios fiind Premiul Nobel, ce-i va fi decernat în 1989. Pentru această diversitate tematică şi structurală, Cela a fost definit de către Ferdinando Sánchez Dragó „un fel de om-orchestră al literaturii”. Iar stilul său literar este o formă explicită de protest împotriva cenzurii epocii sale, prin care Camilo José Cela a dorit să ofere lumii o cronică a timpului său, argument apreciat şi la momentul decernării Premiului Nobel pentru literatură. Este o recunoaştere a meritelor sale literare, aşa cum acordarea a 18 titluri de membru de onoare a tot atâtea academii sau cel de Doctor Honoris Causa a 25 de Universităţi reprezintă recunoaşterea publică a valorii sale ca eminent om al culturii secolului XX.

Romanul de debut, Familia lui Pascual Duarte, a fost receptat cu aviditate în epocă, a stârnit reacţii de protest din partea reprezentanţilor bisericii pentru scenele sângeroase, dar a surprins şi critica literară prin atmosfera romanescă şi profilul personajelor sale, într-o unitate de idee care a extrapolat teama şi defularea prin acte sângeroase. Romanul a fost tradus în 60 de limbi, inclusiv latină şi esperando, în mai mult de 210 ediţii.

Destinul lui Pascuale Duarte este pus sub semnul fatalităţii, iar sentimentul dominant este cel al tragismului generat de nenorocirea ca rezultat al lipsei afectivităţii şi al lezării orgoliului din partea celor trei femei din viaţa sa: „dimpotrivă, părea de parcă s-ar fi pus toate de acord să-mi amărască viaţa. Aceste trei femei erau nevasta, mama şi sora”.

Romanul are o structură narativ-ascendentă, povestea lui Pascual este anticipată de „Nota celui care a transcris”, de „Scrisoare prin care se anunţă trimiterea originalului”, de „Clauză în testamentul olograf dat de don Joaquin Barrera Lopez” şi postfaţată de „Altă notă a celui ce a transcris”. Sunt două istorii care sunt complementare şi necesare pentru înţelegerea structurii psihologice a personajului principal, un criminal care, cu sânge rece va ucide pe toţi cei care nu vor rezona cu dorinţa sa de a-şi motiva fatalitatea şi îşi va exterioriza astfel frustările sexuale şi emoţionale. Istoria manuscrisului denotă sinuozitatea aflării adevărului. Descrierea primului act criminal, uciderea căţeluşei, gest surprinzător neanticipat în niciun fel, se înscrie în identificarea profilului psihanalitic al tipului senzaţie introvertită (C. G. Jung): „un tip iraţional... la nivel evenimenţial opţiunile lui sunt determinate nu de judecăţi raţionale, ci de ceea ce tocmai se întâmplă ... se orientează după intensitatea participării subiective a senzaţiei declanşate de stimulul obiectiv. Nu este niciodată previzibil din afară ce va face impresie şi ce nu” (Tipuri psihologice).

Scenele terifiante din romanul lui Camilo José Cela susţin acest profil şi motivează reacţia lectorului la receptarea textului: o reacţie de stupefacţie, de repudiere a scenelor scabroase de genul: tatăl care o bate pe mama care tocmai a născut, un porc îi mănâncă urechile lui Mario, copilul este bătut până la leşin, după care bărbatul „i-a lins rănile”, imaginea finală fiind surâsul copilului dincolo de suferinţă. În faţa hidoşeniei şi a tragicului, lacrimile sunt singurul semn al umanului. Ideea centrală a romanului este balansul permanent între hidoşenia vieţii trăite de un criminal şi permanenta căutare a afecţiunii de către acest personaj pentru care atracţia sexuală şi măgulirea orgoliului devin axe ale comportamentului deviant. Este imaginea degradată a unei vieţi trăite la limita promiscuităţii şi a violenţei fizice şi de limbaj.

Romanul lui Camilo José Cela este expresia evidentă a teoriei motorilor animaţi, teorie susţinută de nerăbdarea ca stare preliminară a diabolicului. Paradoxul intervine în accentuarea balansului. În momentele când săvărşeşte crimele, personajul simte nostalgie, aducerea-aminte este la antipodul timpului petrecut în păcat. Închisoarea nu îl va vindeca, la ieşirea din puşcărie va merge acasă, drumul său este paralel cu cimitirul, o proiecţie a morţii, dar şi o proiecţie a umbrei, cu toate că nu era niciun nor pe cer, luna era „ca o azimă pe cer”. Îşi va ucide mama (ucide cu cuţitul, aceeaşi armă a tuturor crimelor sale). Finalul vieţii, execuţia, este trăit în acelaşi cadru al zbaterilor, spasmelor, ţipetelor unui bolnav mintal, un argument în plus pentru definirea patologicului. Prin acest comportament în situaţie liminală Pascuale Duarte demonstrează „tuturor teama lui de moarte”. Ucide pentru a trăi în păcat, omoară pentru a răzbuna dezonorarea surorii, lipsa de afecţiune a mamei adultere. În fapt este tema însingurării şi a singurătăţii resimţită ca o damnare, a vieţii trăite sub spectrul fatalităţii. „Toate rănesc, ultima ucide” – sunt cuvintele lui Camilo José Cela spuse la momentul decernării Premiului Nobel pentru literatură, un leit-motiv al unei creaţii prin care marele om de cultură s-a dorit a fi un cronicar al timpului său, începând cu sondarea adâncurilor abisale ale fiinţei.