Romanul lui Martin Suter, Diavolul din Milano, are ingredientele necesare incitării la lectură din perspectiva receptării literaturii de factură fantastică. Fără a se încadra în grila cunoscută a genului, romanul ancorează în atmosfera fantastică prin conturarea unui univers interior (al protagonistei Sonia Frey) şi prin similitudinile cu un spaţiu magico-mitic cu evidente trimiteri la simbolul castelului bântuit de fantasme.

Martin Suter este un cunoscut jurnalist, scenarist de film şi de televiziune şi romancier premiat pentru romanul Small World (Premiul Cantonului Zürich, 1997, „Prix de premier roman étranger”, 1998, pentru traducerea în franceză a romanului) şi pentru romanul Ein Perfekter (Premiul german de literatură poliţistă, 2003, acordat de Editura Diogene pentru un milion de cărţi vândute). Romanul Diavolul din Milano va fi distins cu Premiul Friedrich Glauser în 2007 şi va deveni cel mai cunoscut roman al său, fiind tradus în peste 20 de limbi. Critica literară a semnalat alinierea scriiturii sale la literatura nordicilor, atmosfera kafkiană, tehnica narativă a suspansului marca Georges Simenon, dar şi evidentul ancadrament al romanului de factură poliţistă.

Povestea Soniei pare a urma un scenariu recognoscibil, o „urcare a muntelui” într-un spaţiu marcat de fantasme şi legende, o imagine a muntelui vrăjit (Thomas Mann), rămânând însă numai la simbolistica realului amprentat cu note fantastice.

Sonia este tânără decepţionată de un mariaj, pe care îl abandonează pentru a se refugia într-o staţiune din Munţii Alpi, unde revine la profesia anterioară mariajului, cea de maseur. Elementul de noutate care conferă o receptare deformată a realităţii este transformarea sa, în urma traumei psihice şi a administrării LSD-ului, într-o persoană sinestezică. Diagnosticul de flashback sinestezic o va determina să filtreze realitatea imediată prin grila de percepţie a simţurilor acutizate. Este însă o realitate transcendentă, construită intenţional după detaliile unui manuscris despre legenda diavolului din Milano. Celebra temă a vinderii sufletului este decodată în romanul lui Martin Suter prin similitudinea destinelor a două personaje, unul legendar, Ursila, altul romanesc, Sonia: ambele îşi vând sufletul diavolului pentru a transforma urâţenia vieţii în frumuseţea chipului propriu (Ursila) sau a lumii înconjurătoare (Sonia). Este însă o viaţă iluzorie prin vizualizarea sunetelor, simţirea culorilor. Romanul de factură poliţistă (protagonista este urmărită de fostul soţ pentru a o ucide, tentativa primă eşuându-i) nu va urma cadrele specifice genului, pentru că fiecare detaliu straniu (care rezonează şi cu versurile legendei) este explicitat printr-o cauzalitate credibilă şi prin personaje care iau asupra lor gesturile ce ar fi putut plasa scriitura în romanul policier sau în cea pur fantastică. Din amalgamul celor două tehnici rezultă o atmosferă doar fantastică, tema centrală, căutarea fericirii printr-o relaţie circumstanţială cu un pianist (impactul sunetelor asupra receptării vieţii iluzorii) salvând romanul de la încadrarea într-un gen care să permită similituni şi aureolându-l cu misterul unui destin la graniţa dintre credibil şi incredibil. Etapele vizualizării lumii în care Sonia trăieşte ca într-un refugiu impus sunt anxietatea-frica-anxietatea-însingurarea. Derularea temei conduce la imaginea finală a proiecţiei personalităţii protagonistei într-o lume a singurătăţii. Paradoxal, toate personajele sunt atinse de însingurare, iar cătunul Van Grish şi Hotelul Gamander devin locul propice pentru catalizarea acestui sentiment. Sereina, cea care întruchipează însingurarea senectuţii, este şi cea care cunoaşte legenda diavolului din Milano. Fiecare detaliu care ar conduce prin similitudini la reiterarea legendei în acest spaţiu este destructurat, explicitat şi atmosfera se rarefiază, aducând doar ingredientele straniului şi lăsând fantasmele să se plaseze doar în zona psihismelor, şi acestea motivate prin trip-ul cu LSD. Alterarea sinelui este graduală şi devine firul central al subiectului romanului lui Martin Suter. Pentru tensionarea discursului, prozatorul apelează şi la scurtcircuitarea sinesteziilor, balansul între real şi imaginar asigurând incitarea la lectură. Cel care a înscenat legenda diavolului din Milano a fost, aflăm finalmente, Manuel, plătit de fostul soţ. Liantul, intruziunea maleficului în normalitate, nu este soţul nebun, cel ce va incendia şi castelul, ci mama acestuia, care face legătura între lumea bântuită de fantasme şi alterităţi a fiului său şi lumea recuperată prin sinestezii a Soniei. Alpii elveţieni devin astfel loc de legendă unde personajele se zbat între a găsi fericirea iluzorie (filonul psihologic) şi trăirea unor timpuri mitice (filonul mitic).

Literatura fantastică a acreditat ideea de „joc” estetic. „Ruptura” (ca necesitate a intervenirii elementului fantastic, conform lui Roger Caillois) şi „ezitarea” (ca necesitate pentru funcţionarea atmosferei fantastice, perspectivă propusă de Tzvetan Todorov) sunt atractive şi astăzi, iar Martin Suter respectă „reţeta” pentru a structura un roman aparent psihologic. Literatura fantastică se bazează compoziţional pe o tulburare a relaţiei de reflectare/ oglindire a realităţii, o trăire acutizată a unei realităţi, un „Erlebnis” manifestat într-un registru de anxietate, nelinişte, chiar teroare. Acest aspect al tehnicii narative îi va plasa însă romanul Diavolul din Milano în zona literaturii de gen şi îi va asigura receptarea în spaţii literare dintre cele mai diverse (traducerea în peste 20 de limbi).