Shahrnush Parsipur reprezintă una dintre vocile contemporane remarcabile ale literaturii iraniene, romanul Femei fără bărbaţi asigurându-i o recunoaştere internaţională. Interzis sub învinuirea de a fi instigat la revoltă împotriva oprimării femeilor în Iran, romanul va fi receptat cu aviditate ca sursă a filmului cu acelaşi nume, celebră ecranizare, pentru care regizoarea Shirin Neshat a câştigat Leul de Argint la Festivalul de film de la Veneţia (2009). Shirin, specialistă în arta imaginii, va re-crea o lume, după romanul scriitoarei Parsipur, care poartă un mesaj: adevărata eliberare din sclavia de chador este întoarcerea la înţelegerea simbolurilor culturii persane, a valorilor umane şi a respectului pentru femei.

Romanul Femei fără bărbaţi este captivant ab initio prin derularea destinelor celor cinci femei, destine tragice în esenţa lor, unite prin aceeaşi dorinţă de împlinire prin iubire într-un spaţiu-simbol: grădina.

Simbol al Raiului pe pământ, grădina este sinteza unor imagini ce evocă lumea de-nceput. În Persia grădina are semnificaţie cosmică. Tema centrală a viziunii iraniene despre lume este dragostea pentru grădini. Este în egală măsură şi un simbol al refugiului din faţa lumii întinate de răul ce generează păcatul în accepţiunea tradiţiilor persane. Este cadrul pe care Parsipur îl va re-crea, apelând la două axe narative: destinul unor femei grefat pe interdicţiile impuse de mentalitatea lumii arabe (Teheranul de azi marcat de rigorile comportamentale ale unei tradiţii care nu permite libertatea femeii şi care face din claustrarea acesteia un mod de viaţă) şi destinul aceloraşi femei care se dezintegrează spre a reveni sub forma vegetală în pământul sacru al grădinii primordiale. Parsipur derulează firele narative care construiesc imaginea unui copac, ale cărui ramuri se înalţă la cer, după care se repliază, coborând din cer spre grădina purificatoare, finalul fiind reintegrarea în natură. Este un circuit ca un destin predestinat, singurul demers al femeii rămânând alegerea drumului spre împlinirea iubirii. Prin această tehnică de structurare şi destructurare excelează arta narativă a scriitoarei Shahrnush Parsipur. Jannat (Paradisul) este grădina cu vegetaţie şi ape curate (în reducţie simbolică, picurii de rouă) similară cu grădina „limpezii percepţii interioare”. În cultura Islamului această grădină îl are Grădinar chiar pe Allah, în credinţa ortodoxă Dumnezeu însuşi este o grădină. Şi în romanul lui Persipur „bunul grădinar” se va îngriji de destinul celor cinci femei dornice de împlinirea prin iubire, departe de lumea care consideră locul lor casa închisă. Dar tot închisă este şi grădina persană. Zidurile care o înconjoară delimitează spaţiul intimităţii, este o grădină ascunsă de privirile lumii tulburate de o realitate care distruge armonia primordială.

Cele cinci destine par frânturi de mozaic, aparent aşezate aleator, cu ţinta narativă de configurare a cinci microuniversuri alterate de mentalitatea care ţine femeia captivă.

Grădina lui Farraklaghá va fi locul în care cele cinci femei se vor regăsi, fiecare întrupând un mod de dezintegrare din lumea impură şi reintegrare în grădina primordială, paradisiacă. Parsimur construieşte narativ un univers integrator al tuturor femeilor ostracizate de lumea reală, folosind simboluri uşor de decodat (copacul-om, bunul grădinar) sau metafore cu puternic impact emoţional ca în poezia mistică persană (metafora fluturelui de noapte irezistibil atras de flacăra lumânării, sfârşind mistuit de aceasta). Tensiunea narativă creşte o dată cu acumulările de imagini miraculoase de sorginte mitică: Monses citeşte gândurile, copacul cântă spre cer; Zarrinkolah, prostituata, se va căsători cu grădinarul, va rămâne însărcinată şi va deveni transparentă, se va face lumină şi va naşte un nufăr; Mahdocht, cea care nu a cunoscut iubirea se transformă în copac şi apoi se dezintegrează, formând un munte de seminţe (sămânţa răului, a incapacităţii de a dărui şi a primi iubire); Faezé simte cum îmbătrâneşte şi acceptă compromisul, stând împreună cu un bărbat care are deja o nevastă; Mounes atinge limpedea percepţie interioară, pe care o proclamă cultura persană (aspiraţia simbolizată prin devenirea în copac roditor, transformat în lumină spre cer, nu este suficientă; trebuie „să păstrezi şi adâncul, întunericul”; este concepţia bogomilică, natura duală a omului – bine şi rău, lumină şi întuneric, viaţă şi moarte, teluric şi celest, materialitate şi spiritualitate); Farraklaghá se căsătoreşte cu un bărbat care va avea ascensiune socială şi ea se va dedica acţiunilor de caritate şi culturale. Esenţa celor cinci destine este însă prezentată prin reducţie simbolică în devenirea prostituatei, Zarrinkolah: căsătorită cu bunul grădinar (salvarea de dominarea răului), va naşte un nufăr şi, la finalul vieţii, ambii părinţi se vor aşeza pe nufăr şi se vor transforma în fum, înălţându-se la cer.

Parsipur valorifică moştenirea mistică a Persiei, de la vechea religie a lui Zoroastru până la islamul creştin, ancorează naraţiunea într-un realism complex, social şi mitic, manifestă o disponibilitate tipologică direcţionată însă într-un singur sens – toate personajele sunt importante în economia naraţiunii, fiecare generând o poveste de viaţă la limita dintre realitate şi ficţiune, cu evidentă tentă spre maniheism. Istoria recentă a Teheranului este cadrul de referinţă, hipotextul este mitic. Femei fără bărbaţi este şi romanul nostalgiei mitice estompate de realismul social caracterizat prin scene uşor recognoscibile în proximitatea temporală.