Cel mai recent roman tradus în limba română al lui Umberto Eco, Numărul zero, readuce în prim-plan două idei în jurul cărora se construieşte o poveste incitantă despre destin: jurnalismul şi conspiraţia. Comanditarul Vimercate, un controversat om de afaceri, proprietar al unor hoteluri, posturi de televiziune, publicaţii de nişă, îşi doreşte un ziar propriu, intitulat semnificativ Mâine, în care grupul de jurnalişti fără personalitate jurnalistică puternică să „fabrice” o realitate mediatică din informaţii (menite să ajute la şantajarea mai marilor zilei) şi zvonuri în sfera negativului ( pentru alimentarea stării de incertitudine şi nelinişte a unei lumi debusolate, care aşteaptă ziarul spre a se regăsi cu universul de temeri într-un spaţiu mediatic al tuturor). Nimic nou din această perspectivă a jurnalismului manipulator şi nici măcar din configurarea publicului-ţintă. După părerea comanditarului, publicul ar trebui să aibă capacitatea de înţelegere, experienţă şi orizont de aşteptare ale unor copii de 12 ani. Ziarul, se spune ab initio, nu va vedea lumina tiparului niciodată (de aici titlul de Numărul zero). Pare un exerciţiu pentru jurnalişti, dar în realitate este un demers de culegere a datelor pentru viitoare dosare de şantaj. Realitatea romanescă a lui Umberto Eco pare uşor de identificat într-o realitate imediată.

Ghost writer este un domn de 50 de ani, figură fantomatică, fără o carieră în jurnalism până la acea dată, care devine vocea naratorului. Eco trasează astfel cele două câmpuri de semnificaţii: al unui univers interior, al naratorului, al celui care are chiar o teorie a ratării („plăcerea erudiţiei este rezervată rataţilor”), şi al unei realităţi datate (începutul anilor ‘90 în Italia), dar cu un amalgam de evenimente ce amestecă epocile, dovedind substratul unor similitudini în gestionarea conspiraţiei (Milano, Mafie, povestea cadavrului lui Mussolini), NATO, asasinarea lui Iulius Cesar şi, mai ales, operaţiunea Mani Pulite.

Romanul Numărul zero are o construcţie epică menită să susţină intriga, să contureze ascendent profilurile personajelor, lăsându-le însă într-un clarobscur, tehnică necesară pentru adâncirea conspiraţiei, ferventul acţiunii. Tema centrală este jurnalismul cum nu ar trebui practicat, iar ziarul Mâine este spaţiul care are şi o definire: „nu există succes mai mare decât întâlnirea plăcută dintre două ratări”. Sunt propuse, astfel, două personaje exponenţiale pentru un asemenea mediu: un ratat de 50 de ani care vede realitatea imediată cu o luciditate tristă asumată şi o tânără specializată pe noutăţile din lumea mondenă şi horoscop, adică aspecte perisabile care întreţin pentru scurt timp atenţia unui anume tip de public. Când adevărul se trunchiază, când realitatea e prezentată ca un infern, lumea nu mai crede ştirile negative despre corupţie. Personajele lui Umberto Eco sunt păpuşi, iar păpuşarii sunt ştiuţi (scriitorul sugerează identităţi şi, prin tehnica suspiciunii, configurează profilul „păpuşarilor politici”).

Ochiul ciclopului este zona de dublu sens. Pentru necunoscători pare a fi zona cea mai turbulentă a ciclonului (în miezul evenimentelor tragice), în realitate este zona liniştită, zona neatinsă de dezastru, care permite observarea detaşată a tragediei, o zonă protejată prin norocul plasării în sfera neutralităţii. Ziarul Mâine este zona de neutralitate, pentru că ziarul nu va fi publicat niciodată, autorii lasă dosarele de investigaţie Comanditarului, se detaşează de ele (vor fi remuneraţi, firesc), iar ciclonul va fi devastator doar dacă personalităţile din spaţiul public vizate în dosare nu vor accepta şantajul.

Romanul lui Umbeto Eco ar putea fi inclus într-un „realism formal” („realism al prezentării”, după formulele acreditate de Ian Watt în cartea sa Rise of the Novel, din 1957), un roman care relatează experienţe umane, în care fabula posedă aparenţele autenticităţii, personajele sunt individualizate, plasate într-un mediu recognoscibil, naraţiunea este detaliată, iar stilul imită stilurile neliterare ale limbii. Ian Wat introduce însă o nouă noţiune: realism of assessment – realismul interpretării profunde. Din această nouă zonă definită ar trebui să înceapă analiza romanului lui Umberto Eco. Astfel vom înţelege geneza romanului şi relaţionarea narativă cu alte romane ale sale. Întrebat de Roberto Cotroneo despre momentul declanşării ideii acestui roman, Umberto Eco plasează temporal şi motivează succesiunea romanelor sale astfel: ideea i-a venit după terminarea romanului Pendulul lui Foucault şi înainte de a scrie Baudolino. S-a întors la manuscris în anul 1992, când s-a reconstituit unul dintre misterele celebre ale oraşului Milano: soarta reală a lui Mussolini la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Este un roman al universului interior tulburat de manipulările prin presă, într-o lume instabilă. Protagoniştii doresc să trăiască într-o ţară în care răul nu este camuflat, este la vedere, acceptat şi întreţinut de un jurnalism care să-l expună, iar lumea să-l asimileze ca pe un dat. Este răul fără potenţialitatea suspiciunii, fără reacţii de restabilire a dreptăţii şi normalităţii, o lume în care toţi să trăiască în „ochiul ciclonului”.