Javier Marías este unul dintre marii traducători ai Spaniei. Henry James, William Faulkner, Joseph Conrad, alături de Shakespeare sunt doar câteva nume din literatura universală din a căror operă a tradus în limba spaniolă, iar pentru traducerea romanului Tristram Shandy de Lawrence Sterne i se va decerna Premiul Naţional al Spaniei.

Cărţile sale au fost traduse în peste 50 de ţări şi publicate în peste cinci milioane de exemplare.

Recentul roman, Îndrăgostirile, îl încadrează în paradigma „Proust“ postmodernă a literaturii spaniole. Mister, tragism al existenţei cotidiene, psihologii terne şi întâmplări la graniţa straniului sunt câteva din atributele universului romanesc al lui Javier Marías.

Maria Dolz este cea care prin destinul său va însuma existenţele disparate ale personajelor principale şi secundare. Nu este importantă acţiunea ca motor al naraţiunii, ci ce gândeşte fiecare despre celălalt. Acţiunea este înlocuită cu introspecţia psihologică, motorul fricii rămânând, totuşi, subiacent evoluţiei dialogurilor. Este narativitate interioară. Inedit este procesul de prelucrare a imaginilor arhivate în memoria personajelor: ultima imagine alterează toate celelalte imagini frumoase ale destinului cuiva receptat de cei din jur. Ceea ce contează în tensiunea emoţională a mărturisirilor este neputinţa de a uita, neputinţa de a urî, este perplexitatea în faţa neprevăzutului, iar discutarea detaliilor scenei are rol de a consuma tensiunile, resentimentele, tristeţea.

Javier Marías excelează prin descrierea amănunţită a fricii şi a modului individual de a fi resimţită de actanţii naraţiunii: copiii, soţia văduvă, martorii. Este o receptare a evenimentului tragic din exterior. Fiecare se simte prins ca într-o pânză de păianjen, dar există şi un element comun: nu se vede momentul de liminalitate, se pierd contururile. Este o imagine a ceea ce a fost, din care lipseşte cel ce a murit (generator al nucleului de tensiuni şi suspiciuni). Momentele de „prag” se păstrează doar în substraturile de adâncime ale memoriei. De acolo se declanşează frica. Atunci când moartea este virulentă, şterge toate amintirile anterioare. „(…) cine moare astfel moare într-un fel mult mai profund şi mai definitiv, sau poate dublu, în realitate şi în memoria celorlalţi, căci aceasta este pentru totdeauna năucită de stupidul fapt năucitor, năpădită de amărăciune, distorsionată şi poate otrăvită” (p. 71). Personajele sunt plasate în două situaţii: într-o acţiune dialogală şi în ipostaza de prezumţie (dacă ar fi pus în situaţie). Din cele două perspective reiese un câmp de convergenţe ale stării de frică, moarte şi postmoarte. Sunt articulaţii de „posibilă acţiune” şi „posibil statut”.

Maria Dolz este redactor la o editură şi martoră a unor dezvăluiri despre înjunghierea lui Miguel Desvern. Soţia lui Miguel, Luisa, se recăsătoreşte cu Janvier Diaz, cel ce a comandat moartea soţului său. Maria se îndrăgosteşte de Janvier Diaz, se creează astfel un triunghi amoros. În esenţă funcţionează un triunghi al conjuncturilor: Maria - Luisa - Diaz, alt triunghi este Maria - editorul - Diaz, şi, esenţial, triunghiul Devers - intermediarul crimei (Diaz) - parcagiul (cel ce a făcut crima). Paradoxal este faptul că în triunghiul înşelăciunii doi ştiu adevărul, prin prezenţa celui de-al treilea se plasează acţiunea într-o atmosferă de straniu. Luiza se va căsători cu acela care a comandat moartea soţului său, soţul îşi dorea moartea, pentru că suferea de o boală cumplită. Maria, cea care ştie câte ceva despre toate triunghiurile înşelăciunii, nu va povesti nimănui, în final ea fiind cea prinsă în adevărata pânză de păianjen a tragicului. Un mod de a rămâne cu persoana iubită este să moară celălalt. Triunghiul tragic este al conştiinţei şi funcţionează doar pe următorul criteriu: bărbatul, Diaz, să aibă două femei diferite ca temperament şi viziune asupra vieţii, Luiza considera că ezitările sale alimentează pasiunea bărbatului, Maria era de părere că doar prin moartea rivalei se poate împlini în dragoste. Suspiciunea reciprocă este singura care susţine tensiunea atmosferei din care lipseşte acţiunea.

Îndrăgostirea se deosebeşte de dragoste: ea provoacă slăbiciune. Cine provoacă această slăbiciune ne face vulnerabili, ne împiedică să fim obiectivi şi „ne dezarmează pe vecie” (p.230). „Ştii că eşti absolut loial acelei persoane, că o vei ajuta şi o vei sprijini în orice va face, chiar dacă ar fi vorba de o străduinţă oribilă (de exemplu, să lichideze pe cineva, te vei gândi că i-a dat motive sau nu există altă soluţie), şi că vei face pentru ea orice va fi nevoie” (p.231). Aceasta este îndrăgostirea şi de aceea poate fi la plural. Este o dependenţă dincolo de obişnuinţă, dincolo de dragostea fizică. Iar Luiza şi Diaz-Varela resimt îndrăgostirea. Şi Maria o resimte, de aceea nu va spune adevărul. Îndrăgostirile sunt amprentate de un tragic al existenţei cotidiene, tragicul este susţinut de un element misterios şi ne introduce într-un univers disputat în egală măsură de suferinţă şi jovialitate, dependenţă şi libertate, salvare şi damnare. Este apropierea de enigma plasată în sufletul nostru, care alimentează acest dualism al sentimentelor. Rămân întrebările generate de îndoială: cum poţi fi nefericit fiind fericit, cum poţi fi sclav fiind liber? Şi, mai ales, cât durează îndrăgostirile?

Romanul lui Javier Marías excelează prin arta sa romanescă bazată pe funcţia secretului şi pe îndoiala ca motor al naraţiunii. Trădarea este nucleul iradiant al triunghiului tragic denumit simplu: îndrăgostiri.