Akira Yoshimura este unul dintre cei mai apreciaţi prozatori niponi din a doua jumătate a secolului trecut. Romanele, prozele scurte şi eseurile sale i-au creat o notorietate publică validată şi de critica literară, fiind distins şi cu prestigioase premii: pentru Călătorie spre stele (1966) a primit premiul Osamu Dazai, iar Premiul Yomiuri i se va decerna pentru Evadare (1983). În 1987, Akira Yoshimura va primi Premiul pentru literatură acordat de Academia de Arte Frumoase din Japonia, iar zece ani mai târziu va fi primit membru al acestei academii. În 2006 a primit Ordinul Soarelui Răsare. Majoritatea scrierilor sale sunt considerate bestselleruri în Japonia, iar traducerea acestora în limbi de circulaţie internaţională le-a asigurat notorietatea. Elementele de atractivitate pentru o lectură imediată fac trimitere la mitologia niponă, la mentalitatea spaţiilor izolate conservatoare de tradiţii, ale căror semnificaţii s-au pierdut în timp.

Romanul Naufragii este o elocventă pledoarie pentru salvarea de la uitare a legendelor nipone. Aşezarea acestora în cadre romaneşti le conferă o nouă viaţă în conştiinţa publicului nipon şi o explicitare pentru lectorii din alte spaţii literare. Este un prim obiectiv al intenţiilor de construcţie romanescă. Acţiunea romanului este plasată într-un sat izolat (de unde conservatorismul practicilor şi al mentalităţii tradiţionale), format din 16 familii care supravieţuiesc cu greu unei vieţi paupere. Naratorul este un copil de nouă ani, Isaku, martor al evenimentelor, aflat la vârsta când poate să preia grijile familiei în absenţa tatălui, care fusese vândut pentru a avea bani şi a susţine astfel financiar familia.

Satul cu 16 familii nu este o comunitate mică. În esenţă, conform credinţelor populare nipone, sufletele morţilor se reîncarnează în noi vieţi, asigurând astfel continuitatea comunităţii tradiţionale. Vechea legendă niponă este adusă în actualitate prin succesiunea de episoade ale unui roman la graniţa dintre realism şi naturalism. Pentru a obţine hrana necesară supravieţuirii, localnicii aprindeau focuri pentru a face sare din apa de mare. În fapt, era practica aprinderilor focului în zone unde corăbiile, atrase de lumina incandescentă, pe timp de iarnă, în condiţii nefavorabile, puteau să eşueze şi atunci localnicii prădau vasele ce transportau alimente.

„Marea devenea agitată după ce culorile toamnei păleau şi frunzele începeau să cadă. (…) Marea dezlănţuită revărsa uneori binecuvântări neaşteptate, cu mult mai îmbelşugate decât orice altceva dădea rod pe pământul sterp sau putea fi adunat de pe ţărm, şi astfel pentru câţiva ani nimeni din sat nu trebuia să se vândă în robie”.

Akira Yoshimura apelează la polisemantismul cromaticii: „Înroşirea (s.n.) frunzelor era semnul că se apropia timpul unei posibile binecuvântări” (p.14). După o-fune-sama, „în casă domnea bună dispoziţia, iar oamenii erau roşii în obraz (s.n.) şi râdeau din toată inima” (p.15). Hainele naufragiaţilor erau roşii, simbolistica schimbându-şi sensul: roşul era culoarea damnaţilor, a celor ce aveau o boală contagioasă şi erau trimişi pe mare ca să moară şi astfel satele să fie protejate de risipirea molimei.

Akira Yoshimura este tributar acestei tehnici şi acestei reacţii emoţionale în faţa cromaticii.

În cultura japoneză, prima stampă policromă (benizuri-e) apare în 1740-1741, fiind inventată de un tipograf, Kamimura Kichiemon. Noul stil e adoptat de maestrul Masanobu. El a folosit nuanţe de roşu (beni), de unde şi numele de benizuri-e.

Toate imaginile cu valoare polisemantică din romanul Naufragii sunt marcate de culoarea roşie, care are înţelesuri diferite: nu este doar culoarea sărbătorii, ci şi culoarea damnaţilor. Iar peisajele sunt amprentate de culoarea roşie, ca semn al unei posibile speranţe în supravieţuire. Este o primă semnificaţie ascunsă în spatele legendei nipone. O a doua semnificaţie este cea derivată din celebra stampă japoneză Marele val văzut din Kanagawa, de Hokusai. Această operă a avut un efect fascinant asupra artiştilor europeni, cum este cazul lui Paul Gaugain, în pictură, şi Debussy, în muzică. Cele două elemente de referinţă pentru stampele japoneze (culoarea roşie şi valul încremenit) vor fi de regăsit în romanul Naufragii.

Ritualul de atragere a unei o-fune-sama pare o stampă care produce emoţii prin cromatica sa şi prin personajele-actori desenaţi într-o încremenire de început de lume. Este ritualul în jurul căruia se va construi povestea acestui sat care, prin respectarea credinţei (atragerea o-fune-sama), va avea parte şi de reversul binecuvântării: prin aducerea în sat a hainelor roşii ale celor naufragiaţi se vor contamina sătenii, în special copiii, iar molima va decima populaţia satului uitat de lume.

Akira Yoshimura este pasionat de ritualurile vechi nipone şi secvenţial va insera câteva în romanul său: ritualul de Anul nou (purificarea spaţiului) (p. 44), ritualul în seara dinaintea nunţii (intrarea miresei în casa soacrei) (p. 50), sărbătoarea morţilor (apa rituală, ofrande, focul purificator) (p. 67). Dincolo de această atmosferă cu imagini mitologice rămâne o întrebare ce se circumscrie eticii tradiţionale: dacă prin o-fune-sama sunt ucişi cei naufragiaţi, cum pot să creadă sătenii că astfel este bine să perpetueze viaţa în acest sat care nu poate altfel să supravieţuiască? Răspunsul îl aflăm la finalul romanului: „Se spune că morţii din sat se duceau dincolo de mare, iar spiritul lor sălăşluia peste ani în pântecele femeilor din sat. Acele spirite nu se puteau întoarce în afara satului lor. Dacă s-ar fi întors într-un ţinut cu legi diferite, unde ceea ce la ei era bine era considerat rău, ar fi ajuns să rătăcească pentru totdeauna” (p. 115). Or, cel mai mare blestem considerat de toate credinţele populare, indiferent de continent, este ca spiritele morţilor să nu-şi găsească odihna, să nu poată să se reîntoarcă la marile sărbători şi să întregească neamul la masa cea mare a ritmurilor calendaristice.