Romanul Luna şi focurile este ultimul roman al lui Cesare Pavese, publicat chiar în anul în care scriitorul se sinucide. Din această perspectivă, lectura romanului pare o insidioasă tentaţie de a descoperi resorturile interioare ale unei dezamăgiri, care va culmina cu gestul suicidal. Într-o scrisoare adresată lui Mario Camerino, pe 30 mai 1950, Cesare Pavese face o mărturisire care ar putea anunţa asumarea unui sfârşit tragic: „Luna şi focurile este cartea pe care am purtat-o în mine de cel mai mult timp şi a cărei scriere m-a bucurat cel mai mult. Atât de mult, încât cred că pentru mult timp – poate niciodată – nu voi mai scrie alta”.

Tonul naraţiunii este unul calm, cu nuanţate accente grefate pe o temă care declanşează profunde nelinişti: întoarcerea Acasă pentru a găsi argumentele apartenenţei la un spaţiu şi un timp. Este o povestire ca pentru sine, un dialog interior, care va fi întrerupt pe alocuri de dialogurile unor personaje care fac liantul între trecut şi viitor. Anguilla este un piemontez orfan care se întoarce din America, după 20 de ani, în regiunea sa natală, Langhe. Această întoarcere Acasă a unui orfan care nu are nici casă şi nici nu-şi cunoaşte familia este o emoţionantă povestire despre cum nu se poate adapta la un mediu care nu are indici de autoidentificare. Este o atitudine de creare a efectului de halou, ca efect euristic al atitudinii (speră să identifice la oamenii pe care i-a îndrăgit trăsături pozitive, iar aceia, pe care nu i-a plăcut, să aibă trăsături negative). De aici derivă şi aşteptările naratorului ca evenimentele să fie în acord cu aşteptările despre viitor.

Purtând stigmatul de copil din flori, de niciunde şi al nimănui, Anguilla va trăi copilăria şi adolescenţa în sărăcie şi va pleca în America pentru a-şi redefini destinul. Dar are convingerea că „Trebuie să ai un sat al tău, chiar dacă n-ar fi decât pentru pofta de a pleca din el. Un sat înseamnă să nu fii singur, să ştii că în oameni, în ierburi, în pământ e ceva din tine care şi când nu eşti de faţă stă şi te aşteaptă” (p. 12). În acest sat i se spunea bastardul şi, pentru a nu se mai simţi o excepţie, va alege să plece în lumea largă, pentru că aceasta este a tuturor, şi a bastarzilor. Satul este al celor cu familie. Ei se simt legaţi de sat şi chiar dacă pleacă în lume, sentimental nu pleacă niciodată din acest spaţiu, care astfel devine acasă. Bastardul pleacă, se simte eliberat de condiţia de bastard, iar revenirea este o nouă tentativă de identificare cu satul ca spaţiu matrice, de căutare a locului său. Este momentul în care se declanşează sentimentul tragic al neapartenenţei la un loc. Noile imagini ale satului nu se suprapun peste cele vechi, evoluţia comunităţii nu aduce plus imagine dezirabilă, ci debusolare. Bastardul, cel venit şi nu născut în sat, nu recunoaşte decât ceea ce a trăit personal şi singular. Ceilalţi au relaţii cu memoria colectivă. El nu are acest liant din care se generează arborele genealogic. El caută reminiscenţele de amintire din copilărie şi descoperă nuanţele tragice ale acestor imagini ale inocenţei. Prezenţa temporară într-un loc determină reţinerea acelor secvenţe încremenite ale unui timp personal, fără nicio legătură cu trecutul şi viitorul. Anguilla, personajul principal, doreşte să recupereze această imagine inocentă a copilăriei şi constată că amintirile răzleţe nu se lasă prinse pentru a fi folosite în restituirea profilului unei epoci şi a imaginii unui loc ce nu va putea fi numit natal. Tragismul interior rezidă în această neputinţă de a defini locul natal, de a-şi revendica un loc drept natal, pentru că este un bastard. Relaţia este întotdeauna cu celălalt, străinul, niciodată cu familia. Este o primă temă narativă, călătoria spre Acasă şi identificarea acestui sentimental acasă.

A doua temă, care rotunjeşte tema centrală, este cea a marginaliilor cu dublă semnificaţie: bastardul este la periferia comunităţii, iar toate locurile la marginea cărora se aprindeau focurile dădeau o recoltă mai cu miez, mai cu putere. Satul este mitic, cu superstiţii care funcţionează ca norme: „În lună trebuie să crezi, n-ai ce face! Ia încearcă să tai un pin pe lună plină, să vezi cum ţi-l mănâncă viermii. O zăcătoare de must trebuie s-o speli când e lună plină. Până şi altoiul, dacă nu-l pui în primele zile de lună nouă, nu prinde” (p. 59). Anguilla nu crede în lună, pentru că este străin de acest sat ancestral. Dar reperează imaginile stranii ale lunii: „printre norii joşi se ivise o felie de lună care părea o rană de cuţit şi însângera câmpia. Am stat să o privesc o bucată de vreme. Mă înfricoşa cu adevărat” (p. 74). Nostalgia pentru inocenţa copilăriei nu estompează imaginea sărăciei îndurate: „Eu ştiu ce înseamnă să sapi ori să stropeşti cu piatră-vânătă pe arşiţă, chinuit de foame şi sete” (p. 100). Dar, în egală măsură, nu uită farmecul acelor timpuri când „totul se făcea după anotimp, şi fiecare anotimp îşi avea rostul şi petrecerea lui” (p.123).

Cesare Pavese excelează în definirea acestor două lumi, o paralelă permanentă între lumea satului străină bastardului şi lumea Americii, lumea nouă, în care nimeni nu ştie nimic despre celălalt. Este o vădită înstrăinare, un proces resimţit acut, care degenerează în dezamăgire şi însingurare. Dar Italia este locul copilăriei, al inocenţei, şi în numele acestui sentiment Italia devine locul natal, loc revendicat pentru definirea sentimentului de apartenenţă la un spaţiu. Şi totuşi a plecat şi, deducem, se va întoarce în acel spaţiu al lumii noi. Motivaţia părăsirii satului este cheia înţelegerii acestei căutări şi negăsiri: „nu atât de America este vorba, cât necazul de-a nu fi şi eu cineva, ambiţia, mai mult decât de-a pleca, de-a mă întoarce într-o bună zi după ce m-ar fi crezut cu toţii mort de foame. În sat n-aş fi fost niciodată decât o slugă (…), aşa că merita atunci să încerc, să-mi dau silinţa ca, după ce trecusem Bormida, să trec şi marea” (p. 161). Rămâne dominantă dorinţa de a se uni cu trecutul mitic, dar negăsindu-se pe sine într-un asemenea univers, se va însingura. Focurile sunt însă cele care separă lumile, iar imaginea incinerării tinerei Santa, partizană a cămăşilor negre, este imaginea terifiantă, simbolică prin detaliul descris: acoperirea trupului cu corzi de viţă” şi prefacerea „la amiază în cenuşă”. Luna şi focurile sunt cele ce sugerează substratul mitic al lumii şi mistuirea unor destine în vâltoarea istoriei. Nostalgia profundă a originilor, în numele căreia Anguilla face această călătorie înapoi în timp şi reală în satul uitat pe coline, defineşte starea de spirit a lui Cesare Pavese. Cum nu se mai regăseşte în acest spaţiu, va alege să plece din această „vale a plângerii”, ferindu-se astfel de „adevăratele pietre de moară ale bătrâneţii”, remuşcările.

Romanul Luna şi focurile este o impresionantă demonstraţie a teoriei, cunoscută sub denumirea de „Grupul de referinţă” (definită de Herbert H. Hyman), conform căreia indivizii nu se compară numai cu persoanele asemănătoare lor din grupul din care fac parte, ci şi cu membrii altor grupuri la care doresc să se afilieze. Protagonistul romanului trăieşte o iluzorie fericire în copilărie, crezând că va fi asimilat de comunitatea în care fusese trimis ca orfan şi o altă iluzorie împăcare cu sine într-o lume în care nimeni nu vorbea despre propria familie. Din aceste zadarnice demersuri pentru configurarea profilului identitar se detaşează însingurarea regăsirii în acelaşi stadiu de marginal. Pare a fi un autoportret al scriitorului italian în ultimul său an de viaţă, atunci când a publicat romanul Luna şi focurile, anunţat chiar de el ca ultima sa scriere.