În dinamica unei vieţi supuse schimbărilor intempestive se detaşează două modalităţi de asumare a prezentului, superficială sau culturală. Rui Zink va pleda pentru cultura prin citit şi va scrie un roman care va surprinde prin dificultatea de a-l încadra, fie în zona literaturii fantastice, fie în cea a eseului amplu grefat pe o parabolă. Pasiunea pentru citit şi arta dialogului cultural sunt reperele acestui roman cu tentă didacticist-moralizatoare.

Rui Zink a scris romane, eseuri, nuvele, piese de teatru şi cărţi pentru copii, o operă tradusă în douăsprezece limbi. Este autorul primului e-book portughez (2001), Os Surfitas. Pentru Davida Divina a primit Premiul PEN Club-ului Portughez. Romanul Destinaţia turistică (2008, Humanitas 2011) a fost încununat cu Premiul Ciranda.

Cititorul din peşteră este „o parabolă despre lumea de azi şi o minunată lecţie de citit”, cum o recomanda Ioana Pârvulescu. Este romanul propus „să devină lectură obligatorie în şcoli” (iOnline). Sunt doar două dintre aprecierile care invită la lectură. Într-o poveste la graniţa dintre o realitate imediată şi un fantastic insidios, se derulează aventura unui copil, care ajunge pe un vas şi se pierde într-o mare, trezindu-se într-o peşteră locuită de o creatură monstruoasă. Descrierea ne-a amintit de definirea fantasticului natural făcută de Roger Caillois, având ca reper „semnul cârtiţei cu nas în formă de stea, mai monstruoasă decât o fiinţă hibridă a lui Bosch” (În inima fantasticului, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1971, p.17). Întreaga povestire este o alternanţă între o istorie recentă a receptării operelor literare şi o pledoarie pentru lectură. Anibalector este devorator de cărţi şi de oameni aduşi pe insulă de valurile mării.

Pare un tunel al timpului şi o intenţionată punere în oglindă a modului de receptare a scrierilor literare prin lectură şi a lumii „furtişagurilor” mărunte, în care privitul la televizor înseamnă principala modalitate de racordare la universul literar. Didacticistă în esenţa ei, această pledoarie pentru întoarcerea la lectură nu captivează prin argument, nici prin tensiunea dialogului, ci prin formele subtile de fantastic şi real, care conduc spre o lume a spiritului creator. Căderea de pe vas în timpul furtunii şi ajungerea în peştera locuită de Anibalector este o imagine care leagă lumea cotidianului de lumea fantastică, a ideilor: „am înţeles că poate era ultima mea viziune înainte de moarte: o mare purpurie, verticală, contrazicând legile gravitaţiei. Din clipa aceea parcă am fost supt printr-o spirală a timpului, printr-o mie şi una de circumvoluţiuni, o gaură neagră. De două ori reuşisem să scap de setea nesătulă a apelor – prima oară pe chei, agăţat de o frânghie; a doua oară, salvând harta confecţionată din piele de om. După cum se vedea, marea se săturase să mă aştepte şi hotărâse să vină chiar ea după mine” (p. 36).

Este o rupere brutală dintr-o realitate, care nu provoacă interesul pentru cunoaştere, şi aruncarea într-un spaţiu întunecos, al provocării: „Mă trezesc într-o peşteră imensă, din bolta căreia picură şiruri de stalactite, preschimbate în mătănii de ceară, în care se reflectă lumina lunii, pesemne, plină. Peştera, sau grota, pare o catedrală preistorică. Totuşi, remarc cu groază, pe jos se află ceva foarte diferit de ceea ce ar fi de aşteptat într-un sanctuar: sute, poate mii de oseminte. Tibii, clavicule, hârci. O mare de oase. Şi cărţi. Cărţi, cărţi, cărţi. Oase şi cărţi, cărţi şi oase, cărţi şi iar cărţi, răspândite pretutindeni. O macabră maree a depozitat acolo rămăşiţele pământeşti a sute de oameni, precum încărcătura revărsată a unui petrolier, dacă, în loc de aur negru, ar fi transportat cărţi. Unul dintre pereţii peşterii are o enormă cocoaşă, o stâncă neagră, proeminentă. Deodată, stânca se mişcă” (p. 39).

Pentru a citi, sugerează autorul, este nevoie de timp şi răbdare, iar nevoia de comunicare de idei presupune implicare emoţională. Cheia interpretării operei există dincolo de voinţa şi viaţa autorului. Lectorul este cel ce trebuie să o găsească, să intre în universul cărţii şi să descopere semnificaţiile întâmplărilor aparent banale. Dar: „Una e un text care intrigă, şi alta unul încuiat mai ermetic decât o centură de castitate. Niciodată să n-ai încredere în virtuţi prea abstracte”(p. 62). Sfaturile pentru a înţelege grila de lectură sunt completate cu secvenţe simbolice pentru a decoda semnificaţiile unei opere. Augusto Monterroso a scris: „Când s-a trezit, dinozaurul era acolo”. Nu este titlul romanului, nu este nici fraza-cheie, este întreg romanul, scris ca o frază, o singură frază, care deschide drumul interpretării textului şi subtextului. Se face trimitere astfel la cultura lectorului, la flexibilitatea interpretării, o altă carte a unei cărţi, care este o frază.

Rui Zink pendulează între tentaţia fantasticului şi realitatea imediată. Precizarea diferenţelor între receptarea culturii prin intermediul televizorului şi receptarea prin lectură dezvăluie pasiunea sa pentru descoperirea lumii prin citit: „O carte ne cere să mergem noi la ea. Un ecran cu imagini şi tâmpenii, nu. Asta-i diferenţa între a călători şi a sta pe loc. Cartea ne obligă să călătorim, televiziunea să rămânem gură-cască” (p. 74-75). Iar valoarea unei cărţi constă în „stil, voce, muzică. O carte valorează tot atât prin ceea ce spune ca şi prin felul cum o spune” (p. 78).

Scriitorul nu uită însă că tentaţia argumentaţiei pentru pledoaria sa l-ar putea costa ieşirea din cadrele romanescului, de aceea alege un final la graniţa cu stranietatea: „Keequog, cu piptul dezgolit, cu tot corpul tatuat cu poveşti scrise în peste cincisprezece limbi, acoperit doar cu tanga, în vârful unei imense grămezi de cărţi – probabil un cerc cu vreo douăzeci de metri în diametru –, cu o torţă în mână. Anibalector înaintează ca o pasăre hipnotizată de un şarpe boa. Keequog surâde crud, apropiind torţa de cărţile de la picioarele lui. Anibal rămâne mai întâi zăpăcit, pe urmă îngrozit şi, în fine, doar ieşit din minţi, parcă rănit de moarte: hrana după care tânjea cel mai mult distrusă în faţa ochilor săi? Cum? De ce?” (p. 84).

La finalul aventurii, copilul nu mai era minor (chiar dacă părea aşa după corp şi calendar), după cap şi după inimă nu mai era minor. Pedeapsa pe care a primit-o a fost aceea de a deveni scriitor. Simbolică pedeapsă pentru pasiunea pentru lectură! Cititul, dezbaterea de idei, găsirea partenerului de dialog contribuie la maturitatea gândirii – aceasta este concluzia pledoariei lui Rui Zink pentru lectură. Trebuie să se ţină cont însă şi de istoricitatea lecturii care angajează, cum scrie H. G. Gadamer, „fuziunea orizonturilor”, formulă reperabilă şi la Paul Ricoeur într-o manieră asemănătoare: „încrucişări a două temporalităţi” – a tradiţiei şi a interpretării actuale, constituind „timpul sensului”.

Mărturisirea lui Rui Zink susţine această idee: „Adevărata libertate, chiar cea adevărată, este lectura. Când scriu sunt prizonierul stilului meu, al micuţei mele lumi interioare, al micuţei mele lumi exterioare, al temelor care mă obsedează, al temelor pe care le pot atinge fără să par prea disonant. Dar când citesc... Nu există îngrădiri – doar miile de ani de cuvinte şi imaginaţie, cei ai generaţiilor şi generaţiilor de scriitori...“.

Cititorul din peşteră este romanul al cărui subiect este o actuală controversă între a trăi în dinamica vieţii concrete (furând, asemeni copilului, mărunţişuri din medierea vieţii de către televizor) sau a trăi prin lectură, reflexiv, emoţional, prin prisma culturii date de cititul cărţilor.

Sunt cele două ipostaze ale asumării prezentului, superficial sau cultural, conturând astfel „timpul sensului” vieţii.