Roman Kacew este scriitorul de origine lituaniană refugiat în al doilea război mondial în Regatul Unit ca voluntar în Armata Franţei Libere. A debutat cu volumul L’Orage (Furtuna) în 1935, folosindu-şi numele real. După alte două romane sub acelaşi nume, va publica sub pseudonimul Romain Gary. Éducation européenne este romanul care îi va aduce succesul în 1945, succesiunea scrierilor va surprinde critica franceză prin valoarea lor şi va primi Premiul Goncourt pentru literatură de două ori, prima dată în 1956 pentru Les racines du ciel (Rădăcinile cerului). Romain Gary îşi va dori să demonstreze că scrierile sale pot primi un nou Premiu Goncourt folosind un alt pseudonim, ceea ce se va întâmpla în 1975, pentru romanul Ai toată viaţa înainte, pe care l-a semnat Émile Ajar. Folosirea pseudonimului Ajar şi transferul de personalitate scriitoricească vărului său, care s-a prezentat sub acest pseudonim, sunt în fapt jocul de sensuri ale cuvintelor Gary şi Ajar: foc şi jăratic în limba rusă, sugerând că frazele unuia sunt în celălalt.

Va folosi şi alte pseudonime: va semna thrillerul politic Les Tętes de Stéphanie sub numele Bogata Shatan şi alegoria satirică L’Homme ŕ la colombe cu Fosco Sinibaldi. Această ambiguitate lingvistică (foc şi jăratic, Gary şi Ajar) va genera unicul caz în istoria Academiei Goncourt de a acorda de două ori Premiul Goncourt pentru literatură aceluiaşi scriitor. Era un mod în care Romain Gary se răzbuna pe critica franceză, pentru că l-a repudiat fiind simpatizant al lui Charles de Gaulle şi ajuns diplomat cu ajutorul lui.

Clar de femeie, carte ajunsă în 2017 la a doua ediţie românească, este un roman tulburător, cu un discurs narativ amprentat cu inflexiuni reflexive, pe o temă cu impact în orice timp istoric şi cu personaje care propun în subsidiar procesul de autoidentificare. Obsesia lui Romain Gary de a-şi ascunde identitatea, de a o schimba poate fi motivată şi de imboldul ascunderii elementelor autobiografice. Este un exerciţiu involuntar de demers psihanalitic. Scriitorul este fiul unei dansatoare de circ evreică de origine rusească, detaliu pe care îl vom regăsi în două personaje din romanul în analiza noastră: dresorul de animale la circ şi soacra protagonistei Lydia, în casa căreia atmosfera de bal rusesc îl determină pe Michel să-şi amintească de originea sa evreiască. Michel Folain este aviator, aşa cum a fost şi Romain Gary, iar soţia sa, în urma despărţirii lor, se sinucide. Este un detaliu de viaţă personală, prima soţie a lui Gary, actriţa Jean Seberg, s-a sinucis, iar la un an de la această tragedie, Romain Gary se va sinucide.

Romanul Clar de femeie a fost publicat în 1977, soţia lui Gary se va sinucide în 1979, iar el în 1980. Este, evident, o anticipare a actelor suicidale, ceea ce conduce la ideea de analiză a complexelor psihanalitice, în cazul lui Romain Gary, complexul spectacolului şi complexele Eu-lui: complexul de inferioritate şi complexul de culpabilitate. Este o psihanaliză existenţială. Pentru susţinerea ipotezei noastre ar fi elocvent un glosar al detaliilor generate de complexele psihanalitice, având sursa viaţa personală a scriitorului în toate scrierile sale după adoptarea primului pseudonim, nu oricum, ci prin transfer de personalitate scriitoricească unei persoane reale, vărul său, care însă îşi va asuma până la identificare acest rol şi se va produce, în consecinţă, declasarea din drepturi a scriitorului.

Povestea celor doi protagonişti, un soţ, Michel, care abia şi-a părăsit soţia şi încearcă să se regăsească pe sine într-o lume pe care o consideră un circ penibil, şi Lydia, care trăieşte drama pierderii fiicei într-un accident de maşină produs de soţul său, accident în urma căruia soţul rămâne cu handicap psihic, afazic, este o poveste tragică generatoare de traume ascunse. Laitmotivul romanului este disperarea evidentă sau camuflată sub imaginea unei călătorii dorite spre a scăpa de infernul lăuntric. „A face din amintire un motiv de a trăi” (p. 28) este un mod de autoflagelare, iar efectul este descris explicit: „voi care căutaţi profunzimea şi nu găsiţi decât abisul” (p. 43). Sunt resorturi psihanalitice care motivează eşecul, deznădejdea în situaţia refuzului înţelegerii lumii afectelor, care are şi episoade de fericire, şi episoade de nefericire.

Din perspectiva psihanalizei existenţiale, aceste centre de iradiere emoţională sunt motorul combustiei interioare şi al motivaţiei tragediei personale. Următoarea concluzie anticipează finalul romanului: „Oamenii uită mereu că ceea ce trăiesc nu este muritor” (p. 57). Amintirile se reiterează prin trăirea lor de către cei cărora le-au fost povestite. Trăirile sunt augmentate prin confesiune. Michel vorbeşte cu prietenul, cu fratele lui Yannik. Refuzul povestirii amintirii produce o nouă sursă energetică a amintirii. Este o reîntoarcere în interior prin refuzul exteriorizării sentimentelor. Amintirile care nu ies din universul lăuntric se consumă doar în autocompătimire, ce se transformă prin autoflagelare.

Afectivitatea devine, astfel, un semn de neputinţă, iar motivaţia acestei similitudini este persuasiv-emoţională: „Lumea subestimează îngrozitor durata efemerului” (p. 70). „Câteodată este nevoie de multă comedie pentru a trăi” (p. 85). Imaginea care persistă, paradoxal, la finalul lecturii, nu este imaginea soţiei care s-a sinucis, nici a femeii disperate de tragedia morţii fiicei şi trauma psihică a soţului său, Alain, ci dansul Paso doble al unui cimpanzeu şi al unui câine, animale dresate de un circar, o metaforă a vieţii în Paso doble, care sfârşeşte în derizoriu şi disperare. Speranţa e un clişeu sau substitutul acesteia? Părăsirea soţului „nu era numai refuzul de a suferi: era un gust al plenitudinii” (p.113). Cu aceste aserţiuni, Romain Gary se adânceşte în introspecţia psihanalitică a personajelor sale, o perspectivă care îl deconspiră în tendinţa de autocunoaştere. Tema cuplului pare să surclaseze tema iubirii. Imaginea contopirii a ce rămâne din fiecare împuţinat la bătrâneţe este imaginea tentaţiei de refacere a cuplului primordial, a celor două jumătăţi neafectate de eroziunea timpului şi a sentimentelor contradictorii.

Constatarea lui Michel Folain, aviatorul hotărât să plece în călătoria evadării din lumea disperării, este argumentul mirajului feminin: „Aşadar, eşti aici, există clar de femeie” (p. 128). Prin atingere se produce transfer dinspre materialitate spre spiritualitate: mâna lui îi mângâie părul, buzele şi descrie astfel conturul chipului unei femei, dându-i „claritate” (luminozitate, concreteţe prin efuziuni sentimentale).

Soţia lui Michel se sinucide, Lydia pleacă singură din ţară. Michel se întoarce acasă pentru a înfrunta singurătatea. Clar de femeie (ca metaforă) se reiterează în chipul fetiţei care îl ajută „să treacă strada”.

Teza narativă a romanului demonstrează că două singurătăţi nu se completează, nu-şi anulează reciproc universul tragic, nu redau împreună normalitatea vieţii, ci se resping, pentru că fiecare are în inimă „prea mult loc” pentru disperare.

Nimeni nu-şi doreşte să înlocuiască şi să locuiască în spaţiul disperării.

Viaţa e o comedie. Dresorul moare, animalele îi supravieţuiesc, iar Paso doble este nemuritor, în fapt nu este un pas în doi, ci retragerea în şi din singurătate.

Toate personajele romanului Clar de femeie sunt tragice: Michel fuge dintr-o căsnicie, soţia se sinucide, Alain luptă cu afazia în urma accidentului produs de el şi în care a murit fiica sa. Sonia, mama sa, este fericită că fiul silabiseşte în urma traumei psihice.

Lydia e clar de femeie, ea fuge de ideea de a fi copleşită de iubirea din disperare. Este mesajul esenţial al acestui roman, pretext de reflecţie din perspectiva psihanalizei existenţiale.

Este o lume a disperării camuflată de conversaţii autoflagelante, Michel Gary dovedindu-se un maestru al naraţiunii confesive. Raportul dintre valorile spirituale şi realităţile temporale devine pârghia invizibilă a (non)acţiunii, iar relaţiile nu sunt constante, ci doar circumstanţiale, o nouă dovadă că existenţa este alcătuită din fragmente disparate, pe care doar combustia interioară poate să le reunească într-un tot, care să dea imaginea clarităţii, implicit a orizontului de aşteptare. Pentru că viaţa, demonstrează Michel Gary, este o pendulantă aşteptare între episoadele de disperare şi speranţă, retragerea în autoclaustrare şi tratarea simbolică a unui lăuntru viciat de întâmplări tragice, fiind singura soluţie de a ieşi din spaţiul disperării.