Romanul Pnin al lui Vladimir Nabokov, scris în 1957, a continuat stilul deja uşor de identificat prin care Nabokov s-a impus, combinând suprarealismul prozei kafkiene cu efuziunile emoţionale ale lui Cehov sau Proust, pe linia personajelor post-turghenievene. Acest „aliaj rusesc” combinat cu ambiguităţile kafkiene conferă scriiturii un farmec aparte, romanul dovedindu-se a fi unul cu cheie şi metaficţiune postmodernă.

Nabokov a şocat critica literară prin publicarea în 1955 a romanului Lolita, scriere care a generat scandal în SUA. A creat „o specie” de personaj, nimfeta, care îi va aduce notorietate şi aşteptări pe linia psihologiilor surprinzătoare, plasate la graniţa dintre realism, fantezie şi umor. Important pentru geneza romanului Pnin este faptul că, în timp ce scria la Lolita, în intenţia de a se desprinde de atmosfera tenebroasă creată intenţionat pentru a şoca, Nabokov începe şi scrierea celuilalt, ca un refugiu din faţa scenelor „tari”. Şi alege lumea călătoriilor spre descoperirea sinelui prin personajul cu iz autobiografic Timofei Pnin.

Umorul intenţional al excentricităţilor va conferi lecturii o lejeritate, în pofida dificultăţii de a urmări firul narativ. Sub acest aspect trebuie discutată tehnica asamblării textelor disparate, publicate în presă şi reunite în volum ca roman. „Fracturările” de discurs sunt inerente, iar autorul lasă impresia că intenţionat a scris astfel pentru a evidenţia confuzia care stăpâneşte destinul inadaptatului Pnin. De fapt, tema principală a multor scrieri ale lui Nabokov este dificultatea adaptării la un mediu cultural nou, dorit, dar din care va pleca de fiecare dată într-un alt spaţiu, în intenţia de a încerca încă o dată adaptarea culturală. Nu va reuşi, rămânând astfel un călător într-o lume care parcă nu îl doreşte. Romanul Pnin a fost publicat ca serial în The New Yorker şi abia apoi în volumul care îi va aduce şi prima nominalizare la National Book Award şi va genera haloul personalităţii sale ca romancier, poet, critic şi traducător.

Nabokov are plăcerea sarcastică de a utiliza mecanismul înşelător al oglinzilor paralele şi, poate de aceea, profilul psihologic al lui Pnin se reflectă prin multiplicare în ipostaze diferite, având ca element comun dorinţa de a schimba locul, de a încerca să practice o profesie la limita posibilităţilor sale (nu se exprimă cu uşurinţă în noua limbă, nu se poate desprinde de cadrele moştenite din vechea Rusie, chiar dacă mirajul lumii noi ar fi putut să-i ofere o altă perspectivă). Personajul deschide naraţiunea printr-o călătorie sub semnul confuziei (va fi într-un tren spre o destinaţie greşită) şi va ieşi din peisaj călătorind spre o locaţie nedeclarată, copleşit de nimicurile adunate într-o viaţă de emigrant neadaptat. Viaţa sa este o enigmă pentru cei din jur, dar şi pentru el. Profesor la diferite universităţi, se va căsători cu un medic psihiatru, elementul comun fiind apetenţa pentru sondarea abisurilor emoţionale. Ceea ce uimeşte şi conferă şi atmosfera uşor umoristică a poveştii de viaţă este diferenţa frapantă între ceea ce protagoniştii lasă spre interpretare din exteriorizarea temperamentului lor şi antipodul trăirilor interioare. De aici, perspectiva în oglinzi paralele, dar deformante: cele exterioare sunt un joc de societate, cele interioare sunt malformate de îndoială, suspiciune, neîncredere şi ratarea destinului la care au visat.

Romanul Pnin nu are o acţiune susţinută. Experienţele profesionale ale lui Timofei sunt pretextul schimbării locului, personajele sunt „umbre”, nu actanţi, sunt profiluri într-o derulare lentă, cu detalii nesemnificative, ca o intrare întâmplătoare în scenă şi o retragere timidă din peisaj. Este o stereotipie în tot, în gestică, în scenele de o banalitate uluitoare. Se căsătoreşte cu Liza, doctor psihiatru, care îl va părăsi pentru a se căsători cu un medic de aceeaşi specialitate doar pentru a avea un copil, pe Victor, ce se dovedeşte a fi un copil excepţional (IQ=180). Aceasta se va despărţi şi de medic pentru a se refugia în Italia şi a se căsători cu un negustor de artă. Va reveni la Pnin de fiecare dată şi îl va determina să îl considere pe Victor copilul său adoptat. Totul este un joc al umbrelor, ilustrat prin sintagma elocventă pentru „cheia” romanului, culorile umbrei („la şase ani, Victor distingea culorile umbrei, diferenţa de nuanţă”). Părinţii, doctorii Wind, sunt consternaţi că Victor „vede” culorile prin miros, pipăit, desenele sale apropiindu-se evident de cele ale suprarealiştilor.

Cuvântul-cheie al romanului este umbra. Pnin trăieşte umbra soţiei, Victor trăieşte umbra tatălui adoptiv, fiecare personaj trăieşte umbra cuiva în mod compensatoriu. Personajele se succed ca nişte umbre în labirintul cunoaşterii, mereu privind peste umăr pentru a nu pierde umbra prin care trecutul trăieşte prezentul.

O altă conotaţie a umbrelor este descrisă de Nabokov: Pnin credea „vag, într-o democraţie a stafiilor. Poate că sufletele morţilor formau comitete, iar acestea, într-o permanentă sesiune, vegheau asupra destinelor celor vii” (p. 138).

Interesantă este perspectiva construită: la început sunt umbre disparate, cu poveşti de viaţă fără o legătură cazuală, ca mai apoi să se restrângă perspectiva şi să se focalizeze pe un element definitoriu: umbra. Nu sunt umbre perceptibile, sunt proiecţii emoţionale. Totul este generat de reamintire. Când este reactivată memoria, sunt aduse în proximitatea emoţională umbrele. Pnin se va recăsători cu Liza Bogolepova, o poetesă mediocră, tentată de suicid, o „umbră”, care doreşte împlinirea prin profesorul-critic Pnin. De remarcat că numele soţiilor lui Pnin este Liza, în esenţă, faţete diverse ale umbrei. Doctorul psihiatru şi poeta au ca element comun apetenţa pentru zona emoţională, cea care produce „umbre”.

Personajul Pnin este evident un tip perceptiv descriptiv, minuţios, cu tendinţa accentuată de a rămâne mai mult timp ancorat în experienţele trecute. Este ceea ce astronomul german T. Bessel a numit „ecuaţia personală a observatorului”: orice observaţie ne informează asupra personalităţii observatorului şi asupra obiectului observat. Cu această dublă perspectivă, se conturează grila de analiză a personajelor lui Nabokov. La aceasta se adaugă şi efectul de halou al personalităţii: aprecierile asupra aspectului fizic influenţează caracteristicile personalităţii. Liza, medicul psihiatru, este intenţionat agitată, dar în şedinţele de psihoterapie se autoanalizează în oglinda paralelă cu pacientul pentru sondarea profunzimilor. Liza, poetesa, este superficială, cu ochi safirii şi scrie poezii siropoase.

Finalul romanului este imaginea plecării într-o altă călătorie a lui Pnin, o enigmă a ficţiunii, un final deschis. Scopul lui Pnin rămâne de a juca rolul umbrei fiului adoptat, capacitatea intelectuală de excepţie la care el nu a putut ajunge. Umbra este jocul compensatoriu cu destinul care nu mulţumeşte, de aceea finalul este deschis spre noi experienţe, în speranţa atingerii orizontului de aşteptare. Umbrele trăiesc prin pseudocreaţie. Umbrele trecutului se regăsesc într-un prezent fără perspectiva viitorului. Este starea de graţie a inadaptatului la lumea nouă, prin umbrele trecutului. Este ceea ce Oscar-Claude Monet dorea să creeze pictural prin diferenţa dintre diverse umbre, complementarităţi revendicate de spiritul nemulţumit de a nu-şi fi găsit locul între umbrele trecutului, prezentul refuzându-l cu ostentaţie şi umor subtil.