Amintiri cu poduri, volumul de versuri al lui Horia Gârbea, apărut în 2021 la editura Neuma, în colecţia Ipostaze, probează, o dată în plus, capacitatea autorului de a se reinventa artistic, prin registre surprinzătoare, unele aflate în consonanţă cu solemnitatea, cu atitudini marţiale, altele, dimpotrivă, glisând înspre o percepţie acidă a ceea ce ochiul creatorului înregistrează din spectacolul cotidianului. Volumul debutează cu textul care dă şi titlul, prima impresie fiind că Horia Gârbea se află în ipostaza unui peregrin, rememorându-şi nu doar călătoriile, ci şi momentele când a traversat, posibil, lumi diferite, căci ce este podul, până la urmă, dacă nu un liant între aici şi acolo, acum şi atunci, între ego şi alter ego: „Înţeleg că-s bătrîn numărînd/ Podurile vieţii mele, pe rînd./ A trece pe un pod oare să fie/ Un păcat, o mare trufie?/ Nici înotînd, însă parcă/ Ar fi mai firesc într-o barcă…”.

Pe aceste poduri, cele mai multe cu nume exotice, precum Ponte Vecchio, Tower Bridge sau Hohenzollern trece nu numai poetul, trece şi timpul său, aşa încât destinaţia finală nu poate fi decât una singură, iar concluzia transpare din ultima strofă a poemului: „Dacă sînt bătrîn, e firesc/ Atîtea poduri să-mi amintesc./ Ce multe rîuri am traversat/ Şi nici unul nu m-a udat./ Iar acum îmi şopteşte unul din draci: Dar cu Styxul, cum ai să faci?”. După această punere în temă, volumul continuă cu ciclul „Cocorul şi pipa”, unde găsim convergenţe cu lirica anterioară a poetului, primul reper fiind înţeleptul zhi dun, nume care, deşi scris cu minuscule, nu poate să nu creeze o posibilă comparaţie cu Zhi Dun, călugăr şi filozof budist chinez a cărui teorie propulsa ideea că urmarea budismului asigură, la finalul vieţii, intrarea în Nirvana. El, sfătuitor al şefilor guvernamentali, avea pasiunea macaralelor, la Horia Gârbea, înţeleptul zhi dun are un tabiet, anume, ca, la întoarcerea din târg, pe la ora ceaiului, să-şi fumeze pipa, din al cărei tutun un cocor risipeşte, în absenţa stăpânului, câteva fire. Dar ce înseamnă tutunul, raportat nu la pipă, ci la clepsidră, pe cine reprezintă cocorul, dacă nu un trimis al morţii? Căci zhi dun: „vedea tutunul risipit lîngă pipă/ şi zicea iar a venit acel cocor şi nu m-a găsit”. Ultima secvenţă a poemului întăreşte mesajul trecerii unui altfel de prag sau pod, dacă e să apelăm la polisemia acestui termen vehiculat de autor: „într-o zi înţeleptul zhi dun/ sosit din tîrg/ a găsit pipa şi lîngă ea/ niciun fir de tutun/ pot fi două pricini a spus el/ sau cocorul n-a mai venit m-a socotit nedemn de vizita lui/ sau cocorul a venit/ şi de această dată chiar m-a găsit.”

În textul Ora cinci dinspre seară (oră pentru five o’clock), printr-o repriză de reflecţie asupra condiţiei vieţii, Horia Gârbea realizează un tablou minimalist, într-un cadru intim – ceaşcă de cafea cu desen având frunză de nufăr, broască şi lângă, bâtlanul, capabil chiar să perforeze cerul cu pliscul –, ceea ce îi inspiră poetului scenariul unei pânde, pradă şi vânător, pe fundalul verdelui natural. Citind surâsul lui nagasaki, descoperim motivul înţeleptului, de data aceasta, rezonanţa asiatică este cea a unuia dintre oraşele bombardate (motiv literar despre care ne aminteşte şi Eugen Jebeleanu, în lirica sa, cândva obligatorie în manualele de liceu, acum aproape uitată), dar aici, autorul de Amintiri cu poduri îi conferă identitate, prin acest nume, unui înţelept despre care s-a scris laudativ un fel de imn. Ca şi în alte poeme, cheia mesajului o găsim la final, când, înţelegând problematica surâsului acestui înţelept, nagasaki, suntem mulţumiţi că măcar nu râde în hohote.

Cu lucruri de folos ne mutăm în Antichitate, la greci, prin Şcoala cinică a lui Diogene, cel puţin aparent, căci filozoful imaginat de Horia percepe inutilitatea zbaterii umane, ori tragica ei singurătate, prin urmare, fără de folos sunt şi lucrurile, şi vorbele prinse în poeme, şi oamenii care umblă de acolo, colo, într-o grabă a morţii. Tânărul ho, deşi asistă la lecţiile mai marilor săi, lę quát şi măc dinh chi, despre cauzalitate şi efect, are propria teorie cu privire la preţul supravieţuirii, victima trebuind să rămână victimă (pornind de la un cîine).

Cununa de lauri este titlul unui alt poem şi, totodată, metafora-simbol în textul următor, în care marcellus, primind cununa de lauri a înţelepţilor este apostrofat de un om din cetate că nu ştie să citească propoziţia scrisă pe aceasta în limba persană şi, deci, nu este un înţelept adevărat. Din nou mesajul apare concentrat în ultima parte a poeziei, prin gestul lui marcellus: „atunci marcellus a scos cununa care-l rodea/ a pus-o pe capul celuilalt/ şi a zis/ dacă tu crezi/ că totul stă în cununa de lauri/ ţine-o pe cap/ şi vei putea să citeşti pergamentul acesta”.

Chiar dacă eşti un erou civilizator, un vizionar sau un cuceritor de galaxii, se găseşte cineva care să te oprească, de exemplu, forţa malefică poate fi un soldat cu nicio miză morală, însă plătit cu soldă permanentă: „dar de ce nu se poate face nimic/ în locul acesta/ fără să fie vorba de arhimede/ pentru că punctul ăsta/ e punctul lui arhimede domnule/ voia să monteze o pîrghie/ şi să ridice pămîntul/ dar ştiţi soldatul acela” (punctul de sprijin).

14 copaci este titlul altui poem, unde nu matematica este pretextul, ci singularitatea, însemnele care izolează, căci, dacă e să scădem din 14 copaci pe acel unul singur fără păsări, pui şi cuiburi, după cum ne spune poetul, rămân 13 copaci, număr impar, purtător de ghinioane, legate şi de ziua de marţi. Messembria, termen din greaca dorică, desemnează un oraş din Tracia antică, plasat la poalele Muntelui Haemus, în volum el dând titlul unui nou capitol cu soldaţi, cetăţi şi lingouri din care să se facă monede, lanţuri sau vârfuri de săgeţi, după cum propun sfetnicii înţeleptului, care însă dovedeşte o superioară înţelegere a condiţiei păcii: „avem monede cu care/ putem cumpăra/ orice pace/ avem zale/ pentru cele mai puternice lanţuri/ şi vîrfuri de săgeţi/ cîte să vă/ străpungem pe toţi/ plecaţi/ messembria nu poate fi cucerită”.

Un text duios, despre fragilitatea fiinţei poetului, este numit simplu de ce, din care şi citez o secvenţă amplă, tocmai pentru că atinge corzile sufleteşti ale celor ce scriu poezie: „eram aproape bătrîn/ cînd am citit poezii/ în faţa unor oameni/ care mă cunoşteau/ m-am stăpînit/ nu mi-a tremurat vocea/ apoi m-am închis în cameră/ şi am plîns/ pînă cînd a sunat telefonul/ nevastă-mea voia să ştie ce fac/ – plîng am răspuns/ plîng şi lovesc cu capul podeaua/ – a fost atît de rău? – nu. a fost bine/ – atunci de ce plîngi? – plîng am răspuns/ pentru că simt că niciodată/ n-o să mai trăiesc/ o seară ca asta”. Este atât adevăr şi atâta asumare a condiţiei de Poet în acest aparent dialog, încât numai cine nu a trecut prin asemenea momente, în care sufletul se dezbracă de inhibiţii, nu poate înţelege incandescenţa mărturisirii.

Horia Gârbea ne spune şi ce este poezia, într-o succesiune de definiţii metaforice din ciclul Rana îngerului; citez una singură, revelatorie pentru sine şi pentru concepţia de ansamblu a acestui volum pe care îl recomand cu convingere, spre lectură, cititorilor, fie ei iniţiaţi sau nu: „poezia este o pasăre/ care a uitat să cînte/ şi devine/ chiar cîntecul ei pierdut”. Iar ca să ne bucurăm de Poezie ar fi necesar să repetăm mereu ceea ce tot poetul ne spune în ciclul „Bufniţa din parc”, anume că „noi oamenii trăim prea puţin”.