Despre Elena Ştefoi, autoarea volumului De toate cele, citim pe coperta a IV-a că „din câteva detalii repetate mereu se constituie nu o biografie, ci o reţea de obsesii, convocate fără sentimentalism şi fără utilizarea înscenărilor ornamentale, pentru că e vorba de traume, nu de amintiri” (Florin Manolescu). Apărută în colecţia Orfeu, cartea De toate cele conţine două capitole distincte, „După dovezi” şi „Aceleaşi motive”, cărora li se adugă, la final, câteva note în legătură cu activitatea autoarei în domeniul literaturii şi nu numai. Pe clapeta interioară a copertei I, poeta scrie un manifest liric, o confesiune din care citez: „Au venit zorii încă o dată/ le-am numărat şcolăreşte/ noile cearcăne de sub farduri/ cât despre mine credeam/ că între glotă şi epiglotă/ mai pâlpâie flacăra/ unei oarecari nebunii...” (Cât despre mine).

Un decor insalubru, calificat de ceţuri şi de false glorii, unde „prin ţevile blocului bolboroseau fără rost/ tot felul de necunoscute şi neputinţe”, provoacă dorinţa poetei de a naufragia într-un univers familiar şi ocrotitor, cel al satului sărac, în care, după cum mărturiseşte, a crescut, numai că „limbile ceasului nechezau răgeau behăiau/ scuipau cioburi sângerii îngheţate/ frânturi de planuri neînchegate”, semn clar că evadarea este imposibilă şi că mersul timpului se face într-o singură direcţie (Să vină lumea să vadă). Anotimpurile, câte s-or fi desprins din calendarul sufletesc, par dominate de iarnă, spaţiul dintre uşă şi geam, ca repere ale unui Dincolo necunoscut, e un teren fertil pentru mătrăgună, reflexia lunii se face în tonuri de negru, iar singura autentică revoltă s-a produs în copilărie, cu gestul de a tăia coada şopârlei nenorocoase, având scopul vădit de a urmări cum îi va creşte alta în loc: „o să treacă şi iarna mi-am spus/ precum îmi trecuse prin faţă copil fiind /şopârla aceea nenorocoasă fără direcţie/ căreia i-am tăiat coada uite-aşa de-al naibii/ aşteptând să văd cum îi va creşte la loc” (Între uşă şi geam).

Perioada tristă a pandemiei lasă şi în conştiinţa poetei Elena Ştefoi urme adânci, izolarea provoacă stări contradictorii, asumate în versurile din ciclul „Vise în izolare” şi pe care autoarea le notează matematic, folosind cifre, într-un fel de inventar ad-hoc: „grohăiau guguştiucii pe la ferestre/ cu guşile doldora de liniştea surdă/ care se tăvălise nestingherit/ printre boabe mari de otravă/ (...) toate puteau încă să se aşeze la locul lor/ duminica dănţuia frivol pe-o coadă de mătură/ eu mă sălbăticisem demult.” (Avea să treacă şi spaima cea mare, text numerotat cu cifra 2). Resuscitarea urii şi a grotescului ca ambalaj, într-un troc infernal, se manifestă prin casele unde locuiesc oameni urâţi care „îşi aruncau blesteme/ sudalme demult infectate/ pietroaie cu fitilul aprins” şi, într-un asemenea spectacol terifiant, poeta încearcă să se baricadeze în propria casă, „dar uşa mea n-avea cheie/ sau eu n-o găseam”... (3).

O poezie a unei candori şi ea traversată însă de traume este textul Dacă nu cumva, unde conexiunea cu trecutul se realizează prin figura mamei, într-o scenă tulburătoare prin ţesutul dens al metaforei şi condensarea ideilor: „alteori mă întreb dacă nu cumva mama/ a trimis de pe lumea cealaltă/ vreo vecină sprintenă grijulie/ să-mi apropie oglinda de buze/ să-i desenez un fir aburit de lumină/ să ştie şi ea că legătura noastră încă există”. Poemul care dă titlul primului capitol este, din punct de vedere tematic, subsumabil Timpului, manifestat prin complicitatea febrilă a mesagerului său, anume, o epocă nouă, căreia i s-a dictat, pesemne, să caute dovezi, întrupată fiind de o făptură apocaliptică, dotată cu gheare, cu nişte colţi sfâşietori, cu o coadă care face ravagii pe unde atinge: „i s-au tocit ghearele i s-au strepezit dinţii/ îi tremură coada de ciudă/ că nu găseşte ce caută/ şi că mie îmi vine să-i râd în nas” (După dovezi).

Pierderea verticalităţii unei comunităţi, mersul chinuit, într-un picior, aşteptarea primăverii eliberatoare, mereu întârziate, lasă sufletele în derivă, contemplându-şi alunecarea în vid, cu masca neputinţei pe figură: „unii şi-au zis că e doar o luxaţie/ alţii că nu-i decât o fractură uşoară/ ori închipuirea duşmanilor de profesie/ toţi au aşteptat încrezători primăvara/ şi primăvara a găsit omenirea într-un picior” (Când cum şi de ce).

Capitolul Aceleaşi motive conţine în incipit textul Solstiţiu de iarnă, în care confesiunea autoarei deconspiră noi traume provocate de curgerea zilei ce îşi înghite embrionul, „fără niciun folos”, ceea ce determină gestul Elenei de a înfige steagul „în scăfârlia altui bilanţ/ în fanfaronada lui strivitoare din poze...”. O altă formă de ambalare a unui eu contorsionat de solitudine, de îndoieli, de apocalipse necenzurate, descoperim în textul Nici măcar din greşeală: „degeaba te îndoieşti lumea e mică/ o să auzi şi tu de-acolo dintre străini/ cum chiuie deşănţat fotografia de nuntă/ în văzul lumii la întâlnirea cu flacăra/ despre care nici măcar din greşeală/ niciunul dintre voi nu-i vorbise”.

Volumul De toate cele presupune un cititor avizat şi pasionat de poezia modernă, cu mesaj insinuat de fiecare text în parte, nu despre lumea ca vis, ci despre lumea ca traumă, unde poetul îşi consumă existenţa deliberat, fără un cer de rezervă, către care să privească, măcar din când în când.