Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Un perete în plus

        de Gela Enea

Volumul Spiegel scrie peste tot al Angelei Baciu este rezultatul (în forma unui prozopoem cu elemente de jurnal, aş considera eu) luptei cu sine în condiţiile izolării provocate de pandemie. Cartea are în jur de 100 de pagini, incluzând frânturi existenţiale în care laitmotivul pare să fie al cincilea perete, crescut din chiar ţesuturile intime ale autoarei. Apărut la Editura Charmides, în anul 2021, cu imaginea de pe coperta I a Iuliei Şchiopu, volumul conţine în incipit un fragment din Franz Kafka, mesajul fiind acela al contemplării solitare, ca act de revelaţie.

Primul grupaj propriu-zis de confesiuni poartă un titlu imperativ şi valorifică motivul cercului, simbol nu al perfecţiunii, ci al unui spaţiu carceral: nu intraţi în cercul meu! Continuând lectura se observă că textele sunt numerotate alfabetic, aşa cum se procedează într-un manual, cu cerinţele unui exerciţiu, dar, fiind vorba de literatură, ele devin semne ale unei abordări moderne la nivelul formei preferate de Angela. Semnalul sonor al sirenelor, intens, este perceput visceral, ceea ce, metaforic vorbind, înseamnă o comuniune în boală, în suferinţa provocată de ea unui confrate: „Să fim noi sănătoşi! Că în fiecare zi aud sirenele unei ambulanţe semn că cineva e în mare necaz/ şi acum sirenele îmi intră direct în carne”.

La punctul b al acestui capitol citesc despre al cincilea perete care, în ciuda conotaţiei obişnuite, pentru autoare funcţionează ca o rezervă de încredere, având capacitatea nu să limiteze spaţiul, ci, dimpotrivă, să-l mărească, după nevoile intrinsece pe care le are locatarul: „n-am ştiut până acum că un perete îţi poate da atâta încredere şi nu mai vorbesc de uşi!”

Suntem asiguraţi, la punctul imediat următor, adică punctul c, de faptul c㠄vine o vreme când trebuie să scăpăm de lucrurile inutile apăsătoare care ne încarcă în fiecare zi fără să ne dăm seama”.

Concluzia se desfăşoară în litere scrise pe diagonala paginii, geometric, în manieră barbiană: „să scăpăm!!!”

Eticheta de pe o cutie de biscuiţi devine pretextul unui microfilm în care apar, imaginativ, se-nţelege, Anna Karenina, contele Vronski şi, bineînţeles, trenul, cu numărul afişat la vedere: 61333. Câteva reclame ocupă privirea pe timpul izolării în faţa televizorului şi declanşează dorinţa vizionării unor filme bune, alături de alte terapii ocazionale, precum Facebook-ul: „am timp şi de scris şi de stat pe facebook. Cel mai mult îmi plac dimineţile când ne bem cafeaua pe balcon. Îmi imaginez în fiecare zi că o beau altundeva”.

Al doilea grupaj de texte se numeşte nevoi, temeri, vise, fiecare trambulină are coada ei. Cu siguranţă, are dreptate Angela Baciu, când afirmă: „poate că avem nevoie din când în când să ne împreunăm mâinile a rugăciune”, întrucât credinţa într-o entitate spirituală care ne-ar putea salva este benefică. Poeta face un rechizitoriu a ceea ce oboseşte fiinţa, diminuându-i seva din care să extragă speranţe. Locaşul e o banală cutie poştală de unde răsar, ca dintr-o cutie a Pandorei, facturi dătătoare de frisoane, reclame şi un fluturaş cu servicii funerare complete. Şi ca mesajul să capete consistenţă, acestor înscrisuri li se adaugă o carte poştală, Pasternak, pe spatele căreia figurează o altă reclamă, despre „cele mai bune lentile de contact”. Pesemne că autoarea are în vedere acele lentile care nu schimbă culoarea ochilor, ci pe cea a realităţii din jurul său. Mai departe, îl vedem pe Dumnezeu deghizat în fumător şi acceptând claustrarea temporară, alături de oameni, ale căror acţiuni repetitive generează depresii, consecinţa fiind mărturisită astfel: „nu mă înţeapă nimic, mă tot rostogolesc”.

Un flipkart pe care se transpun senzaţii, textul următor începe tot cu pretextul reclamelor, pentru vinuri, de data aceasta, precum Ceptura, Bordeaux, sec sau nu, doar să declanşeze beţia, secondată de mirosul gutuilor la cuptor. Interesantă combinaţia, dincolo de efectul literar, între euforia bahică şi gutuile coapte, dar am impresia că funcţionează ca paleative pentru a diminua constrângerile provocate de circumstanţele pandemiei.

O undă de umor întrevăd în fragmentul pus pe seama lui tanti rosa şi a cuiva nenumit: „la dracu cu toţi, nişte hoţi şi mincinoşi, de ce ne mirăm că sunt atâţia morţi care votează, când chestia în care se bagă buletinul se numeşte urnă”. Unele texte sunt numite vis şi sunt numerotate matematic, reproduc spre exemplificare un fragment din vis 5: „hai să îţi povestesc: primisem o brăţară ştii cu ochiul ăla magic albastru care îţi poartă noroc şi-ţi ţine de deochi”. Nu ştiam că o brăţară ar ţine „de deochi” , dar cred că acela care o poartă trebuie să aibă toate atuurile ca să fie „deocheat”, altfel, rămâne un element de cochetărie pentru cel cu podoaba la vedere. O discuţie, nu ştiu cât de imaginară, dar presărată cu maxime, se desfăşoară între N şi A, recunoscând din iniţiale pe Nora Iuga şi pe Angela Baciu, un fel de interviu, presărat cu sensuri figurate, care se adăugă acestui insolit volum, ca o altă formă de exprimare.

Spiegel scrie peste tot, chiar sub forma unui machiaj cu dermatograful şi, când din semnele grafice se-ntâmplă să curgă un firicel de sânge, Angela Baciu afirmă: „n-am cu ce să-l şterg nu-i nimic se va usca de la căldură totul e aburit chiar nu mai văd nimic nici faţa mea nici oglinda spartă, nici literele, oricum s-au amestecat (...)”. Nu ştiu ce va face Angela Baciu, în condiţiile acestea, dar în mod cert se va mai aşeza la masa de scris, alături de o cafea şi de liniştea unei dimineţi, spre a capta spectacolul vieţii, pentru a-l reproduce într-o altă viitoare carte, pe care cititorii săi o aşteaptă cu nerăbdare.


© 2007 Revista Ramuri