La Editura Junimea din Iaşi, George Vulturescu a publicat, în 2022, un volum de eseuri critice, după propria mărturisire, cu titlul „Pe rouă, pe ceaţă…”, devoalând, astfel, prezenţa Poetului într-un moment de graţie al inspiraţiei. Este un volum în care, cu un rafinament stilistic aparte şi cu o minuţioasă abordare a universului liric, ne propune relevarea şi totodată revelarea a 21 de scriitoare ale literaturii române contemporane (19 poete şi 2 eseiste). Din punct de vedere editorial, ineditul cărţii constă în adăugarea, pe lângă recenzia propriu-zisă, a unor imagini de la manifestări literare, fotografii, dedicaţii. O scurtă prezentare a autorului apare pe clapeta coperţii I, din care aflăm date despre locul naşterii, studii, volume publicate, calitatea de fondator şi redactor-şef al revistei Poesis şi de iniţiator al Festivalului Zilele Culturale Poesis, până acum organizat în 25 de ediţii.

George Vulturescu aplică, în selecţia celor 21 de scriitoare, criteriul empatiei, emoţia pură provocată de lectura cărţii, căci iată ce spune în Cuvântul autorului: „Dar nu am scris aceste texte după criterii respectate de istorii literare, de dicţionare sau antologii, nici numărând rândurile acordate, pentru vreun eventual clasament: selecţia mea este empatică, străbătută de un singur gând, bucuria lecturii celuilalt, grija de a găsi, printre alte tomuri critice, zone fundamentale pentru originalitatea temelor, ideilor şi imaginarului poetic despre care nu s-a scris”.

Cele 21 de prezenţe feminine, Doamne ale Literaturii Române, cum le numeşte autorul, sunt, în ordinea din carte, care este alfabetică, Ana Blandiana, Rodica Braga, Constanţa Buzea, Magda Cârneci, Ruxandra Cesereanu, Ioana Crăciunescu, Ioana Diaconescu, Nora Iuga, Ioana Ieronim, Iolanda Malamen, Mariana Marin, Angela Marinescu, Ileana Mălăncioiu, Gabriela Melinescu, Irina Nechit, Irina Petraş, Ioana Em. Petrescu, Marta Petreu, Ştefania Plopeanu, Simona Popescu şi Liliana M. Ursu.

Portretul literar al fiecărei scriitoare este unul complex, realizat nu doar sub forma cronicii, ci şi a imaginilor alb-negru sau color. Titlurile, la rândul lor, au un parfum poetic, sunt praguri ale pre-lecturii, aducând o sugestie în legătură cu percepţia cărţii, susţinute prin versuri citate ori prin fragmente metaforice, de exemplu: „Legea” frunzei sau „moartea în lumină” (pentru Ana Blandiana), Luna feliază noaptea şi propria-mi carne (pentru Rodica Braga), Roua cu timp „trăit-netrăit” la Constanţa Buzea, Haosmos (pentru Magda Cârneci), Nupţii cu femei-cruciat (pentru Ruxandra Cesereanu), Feţele Madonei (pentru Nora Iuga), Îmi mănânc versurile (pentru Angela Marinescu), Lupii urcă la cer (pentru Gabriela Melinescu) etc.

Primul portret literar este cel al Anei Blandiana. Lectura poemelor sale îi prilejuieşte autorului decodarea unui nucleu al hegemoniei luminii, cumva asemănător misterului blagian, dar „tiparul blagian rămâne doar un fundal, autoarea insolitează tema: lumina nu mai este doar o meta-foră, ci o ana-foră, însoţind-o de senzaţia directă, a transfigurării noastre prin însămânţare cu/ în lumină”.

Despre Rodica Braga aflăm că „imaginarul poetei trece de la un volum la altul, ca un râu şerpuind cu vârtejuri, dar şi cu ochiuri de apă ca nişte găuri de lumină periculoase. Iată deci din nou motivul luminii, într-un alt context liric, unde exemplifică ideea de pericol, de fastidios.

Ruxandra Cesereanu, cu o remarcabilă activitate publicistică la revista Steaua, apare în ipostaza de poetă, ca stăpâna unui bestiar halucinant, din care George Vulturescu citează: cai de gelatină, îngeri de lapte, câini norocoşi cu multe capete, iarbă cu spume la gură, încadrând, pe bună dreptate, acest tip de discurs poetic în suprarealism. Punând sub lupă mai multe volume ale acestei poete, autorul observă „gesturi stranii, ipostaze feminine accentuate (mistica, fetiţa nevrotică, cruciata, cadâna, schizofrenica, preoteasa, desfrânata)”. Concluzia lui George Vulturescu este că „poezia Ruxandrei Cesereanu reclamă o atenţie sensibilă la descifrarea ei, ţinând cont de moda culturii corporalităţii ale cărei succese sunt contabilizate doar în tabăra scrisului bărbătesc (...), în contrapondere, pe o linie singulară, nu e o feministă cu program (mă refer şi la romanele ei), ci o poetă a marilor interogaţii asupra feminităţii”.

O altă prezenţă, un alt portret: Ioana Diaconescu. În Adagio pentru alb citim că Ioana Diaconescu a debutat când avea „în faţă un pluton compact de mari poete şi că poeta, nu îndeajuns discutată de critica literară, are, pe tot parcursul, conştiinţa întregului, a îmbinărilor revelatoare”. În viziunea autorului, Ioana Diaconescu „ne oferă o poetică a confesiunilor fruste”, în timp ce o altă prezenţă, Iolanda Malamen, lasă timp între volumele publicate, conştientă fiind de „tirania limbajului, nu o dată alternantă pentru fiinţa creatorului, îndopat cu silogisme”.

Volumul „Pe rouă, pe ceaţă…” cuprinde şi două portrete axate pe eseistica autoarelor Ioana Em. Petrescu şi Irina Petraş, ambele cu studii critice despre Mihai Eminescu: Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti, respectiv, Eminescu: începutul continuu. Irina Petraş a scris, aflăm din carte, timp de peste 31 de ani despre Eminescu, din convingerea „de a scutura colbul de pe bătătoritele pagini”. Fiind vorba despre o reluare „cu revizuiri şi adăugiri” a studiului Eminescu: începutul continuu, George Vulturescu remarcă „procesul de devoţiune pentru temă, tuşele şi diferenţele, cristalizările şi adaosurile, şi, pe alocuri, chiar re-facerea portretului spre care tinde, dintru început, autoarea”.

„Pe rouă, pe ceaţă...” este o carte exemplară, aş spune, tot a unei devoţiuni, faţă de marea literatură feminină, fără alte conotaţii, decât că această literatură este scrisă de autoare a căror originalitate, al căror mesaj şi, nu în ultimul rând, a căror valoare au realizat fraternitatea literară cu George Vulturescu.