Cu 185 de ani în urmă, apărea la Craiova, din iniţiativa pictorului Constantin Lecca, personalitate vizionară, prima revistă de cultură, cu un titlu sugestiv pentru varietatea domeniilor artistice abordate, şi anume, Mozaikul. De menţionat faptul că acelaşi Constantin Lecca înfiinţează şi prima tipografie craioveană. După 52 de numere, revista se întrerupe, din cauza contextului social-politic, acelaşi motiv determinându-l pe Lecca să părăsească oraşul oltean şi să se mute în Bucureşti.

În toamna anului 1998, revista apare într-o nouă serie, cu titlul Mozaicul, urmare a strădaniei profesorului Nicolae Marinescu, secondat de alţi curajoşi cărturari, precum Constantin M. Popa, Ilarie Hinoveanu şi Marin Budică, împreună formând o echipă redutabilă şi în deplină comuniune, aşa încât, luând ca reper anul 2023, se adună 25 de ani de apariţii neîntrerupte ale revistei, deşi cei mai sus amintiţi, care i-au stat alături profesorului Marinescu, astăzi nu mai sunt printre noi.

Până în 2016, anul dispariţiei sale, Constantin M. Popa a fost redactor-şef al revistei şi, ca un omagiu, Colectivul Editurii Aius, conduse de Nicolae Marinescu, realizează un volum cu titlul Închiderea cercului, în colecţia restituiri necesare, în care sunt prezentate articole, fragmente din studiile critice, cronici semnate de Constantin M. Popa, interviuri şi note biobibliografice. O carte-document, aş zice. Ar fi o ingratitudine să nu mărturisesc evaluarea critică a profesorului Popa pentru debutul meu cu volumul Daţi-mi voie să trec, dar şi sprijinul pe care mi l-a acordat ulterior, prin cronici, prin sugestii pertinente, care au condus la accederea mea printre membrii Uniunii Scriitorilor din România.

Prefaţa cărţii Închiderea cercului îi aparţine Xeniei Negrea, cea care a şi făcut parte, la un moment dat, din colectivul de redacţie de la Mozaicul, în această calitate lucrând direct cu profesorul Constantin M. Popa. Iată un fragment definitoriu pentru personalitatea acestuia, aşa cum îi apare Xeniei Negrea: „Era profesorul, el însuşi şcolit la Cluj, mereu prudent şi înţelept, dar relativist… şi-a respectat foarte mult condiţia şi opera şi cred că aceasta este calitatea pe care i-am admirat-o cel mai mult. Respectul faţă de propriul scris, faţă de propriul mesaj”. Din portretul complex pe care i-l face Mihaela Albu, în cea de-a doua „Prefaţă”, reţinem câteva calităţi, atât ale cărturarului, cât şi ale omului de caracter. Citim despre Constantin M. Popa că a fost/ este criticul neînregimentat, un cititor avizat, a cărui cronică la zi în noua geografie literară îi dimensionează activitatea polivalentă. Nu doar că este la zi cu ceea ce se publică, opinează Mihaela Albu, dar demonstrează o intuiţie de profesionist în evaluarea operelor. O altă evocare a lui Constantin M. Popa o regăsim în „Postfaţa” lui Toma Grigorie, care, analizând demersul critic exersat de cel evocat, concluzionează: „Cronicile sale literare sunt aplicate la textul analizat cu apelare la rigorile teoriei şi istoriei literare, pentru relevarea corectă a aspectelor ideatice, de conţinut şi de formă. În obiectivul său critic au intrat cărţi importante, de valoare indubitabilă”.

Revenind la conţinutul cărţii, lectorul va descoperi, pas cu pas, criteriile, algoritmul gândirii critice, argumentele proprii, începând cu prima cronică din volum, despre Amintirile Colonelului Grigore Lăcusteanu, deci genul memorialistic, din care desprindem întrebarea firească, dacă Amintirile sunt, pot fi considerate, autobiografie. Constantin M. Popa observă, în mod corect, că autorul Amintirilor nu este subjugat de evaziunea în imaginar, dar incursiunile colonelului sunt catalogate, chiar şi fragmentar, ca fiind precaragialeşti. Iată o judecată de valoare a lui Constantin M. Popa, ce contrazice, astfel, afirmaţiile altora, despre această carte, conform cărora colonelul „nu ştie să scrie”.

Temele, dacă încercăm o sintetizare a ceea ce face subiectul critic al scrierilor lui Constantin M. Popa, sunt despre disoluţia morală, epopeea suferinţei, relaţia dintre rezistenţă şi cedare, înfrângere şi izbândă, ceea ce ar caracteriza, aşa cum însuşi o proclamă, în articolul „Sicriul de oţel”, folosindu-se de un pretext consacrat de Brecht, efectul distanţării. Ca lectorul să-l cunoască şi mai bine, mă voi folosi de o confidenţă din care desprind atitudinea profund morală, de un civism greu de găsit în lumea de azi, şi nu doar cea literară: „Încerc să mă sustrag zonei circumstanţelor festive, înţelegând că evitarea ocazionalului nu reprezintă doar un exerciţiu al renunţărilor previzibile: ton bilanţier, artificii speculative, în jurul semnificaţiei numărului 7, mitologizare silnică (…)”.

Acolo unde se renunţă la cultură e un semn al declinului, ca popor, iar omul Constantin M. Popa consemnează, pe un ton amar, o realitate a Craiovei, de unde a dispărut Casa cărţii, spaţiu pentru întâlnirea cu literatura şi a apărut, în loc, o Casă a banilor, la propriu! Adică o bancă.

Prietenia, mai ales cea manifestă în domeniul ideilor, cu Adrian Marino, apare şi ea, asemenea unui corolar al activităţii lui Constantin M Popa, în termenii ce au consacrat articole de fond ale revistei Mozaicul. Constantin M. Popa rememorează momente petrecute alături de Marin Sorescu sau de I.D. Sîrbu, în interviul luat de Mihai Ungureanu, fără să ocolească subiecte delicate. În legătură cu I.D. Sârbu îşi aminteşte sfatul pe care i-l da mereu, şi anume, Ai grijă cum îţi consumi cartela de libertate sau, întorcându-ne la Marin Sorescu, evocă lansarea celei de-a doua ediţii a volumului Singur printre poeţi, când, într-adevăr, Marin Sorescu parcurgea traseul unei singurătăţi reale.

Volumul Închiderea cercului este, într-o concluzie sumară, o dovadă a apostolatului unui cărturar de referinţă din Craiova, Constantin M. Popa, care, într-un poem cu acelaşi titlu, spune: „M-am născut într-un punct/ să-i spunem B/ şi am murit în acelaşi punct,/ cu o eroare de câteva străzi,/ fapt ce l-a determinat pe judecător/ să nu dea o sentinţă definitivă”.