Paravane de linişte este al patrulea volum de versuri semnat de Codruţa Vancea, după cele publicate în perioada 2018-2022, despre care am mai scris, menţionând, printre altele, că formaţia poetei, cea de matematician, se observă, în opinia mea, la nivel lexical, unde am remarcat dominanta câmpurilor semantice din domeniul mai sus amintit. Paravane de linişte, un titlu inspirat, apare la editura Limes, cu o scurtă prezentare pe coperta a IV-a realizată de Ovidiu Pecican, din care citez: „Poemele se rostuiesc din imagini rupte din cotidian sau create de o fantezie bună conducătoare de energie vitală, căci, în ciuda oboselii, a grijilor şi dezamăgirilor de tot felul, hotărârea de a continua un traseu existenţial şi artistic, pe care te-ai angajat nu fără entuziasm, şi pe care ţi l-ai asumat în deplină cunoştinţă de cauză, pare neclintită”. Volumul conţine treizeci şi nouă de poeme, le-aş numi, generic, folosind o sintagmă a autoarei, pansament absorbant, măcar în intenţia Codruţei, dacă nu şi în realitatea cititorului cotidian.

Sub pretextul jocului de şah, unul imaginar, desigur, poeta ni se confesează: „sunt într-o cădere de pe marginea tablei de şah/ ridic mâinile cu pumni de copil/ regele în haine de noapte/ stă călare pe doi cai”. Deducem că regele nu are probleme cu echilibrul, doar fiinţa fragilă, recte, poeta se ipostaziază în victimă: „înghit praf/ scuip bule de săpun”. Cred că, metaforic, este o sugestie a purificării venite din interior, dacă facem o conexiune între praf şi săpun.

Un alt poem, o altă temă: obsesia culorii care se infiltrează în toate firidele universului, de la albastrul ochilor, până la urmele albastre lăsate pe nisip. Finalul poemului Albastră schimbă registrul coloristic, pentru că „într-o zi/ inima mea se va colora în roşu”, ne asigură Codruţa Vancea. Prezenţa feminină din poemul Femeia prizonieră este recognoscibilă prin sufletul ei care stă închis într-o cutie, una cu un capac, totuşi, „transparent”, ca o invitaţie la cunoaştere de la distanţă. Într-o prelungire a captivităţii sale, poeta spune „trăiesc un timp neutru” şi îşi deconspiră stresul manifestat în banalităţi cunoscute ca fiind „toate grijile, cardurile, rujul şi ochelarii”, la care se adaugă „volume ce ajung la o mână de oameni”... (aşa este, într-adevăr!).

Codruţa Vancea, atentă la erotismul din jurul său, constată: „Nu am văzut niciodată o dragoste atât de mare/ cum este cea dintre o pasăre şi copacul ei”, într-un ritual desfăşurat dimineaţa, când, personificată, o frunză devine melancolică şi mângâietoare (O pasăre şi un copac). Un poem succint, concentrat, cu mesaj ţintit este cel intitulat Linişte, pe care-l citez integral: „niciun vers viu/ nu urlă după glorie/ el e mut în memorie”.

În textul Pledoarie pentru August, Codruţa Vancea alege ludicul, tonul uşor ironic, cu privire la sentimentele provocate de luna august, citez: „Îmi dau seama tot mai mult că iubesc luna august/ Şi de câte ori am blamat-o ba că-i fierbinte,/ ba că-i un capăt de vară/ Că e prea augustă, că e prea îngustă/ Când colo august e luna mea preferată”. Ce bine, zic şi eu, că scriu cronica în luna preferată a poetei. De o sinceritate debordantă este autoarea Paravanelor de linişte, mărturisind printr-un monolog ce induce ideea solidarităţii: „Mda... e o ipocrizie să crezi că ştii să scrii poezie/ Par ba banală, ba prea vitează, ba uşuratică,/ ba prea dramatică”. Insistenţa folosirii cuvântului ba conduce şi la exprimări nefericite, cum se întâmplă în versul: „Par ba banală....” (Scrisori cu poeme).

O viziune hiperbolică a trecerii timpului şi a semnelor pe care această inexorabilă trecere le lasă, observ în poemul Coffee Break, de altfel, singurul având o sintagmă din limba engleză, folosită în vocabularul actual, citez: Şi câte păsări şi insecte s-au aşezat pe trupul nostru/ din ce în ce mai greoi/ Şi câte frunze ne-au crescut pe braţe şi pe umeri/ Şi câtă umbră facem pământului”. Continuăm lectura şi, tot pe axa timpului neiertător, Codruţa Vancea schiţează portretul unui anume Donet, ce pare „coborât din cărţi”, despre el aflăm că „a recitat poezii în limba latină şi/ greacă la un festival”. Înseamnă că e cult şi sensibil, conchidem noi.

Codruţa Vancea se defineşte în multe dintre poeziile acestui volum, cu dexteritate adesea, un exemplu ar fi şi următorul fragment liric: „Sunt golită precum cupa de argint/ Ceilalţi îşi scriu numele pe pielea mea ca o victorie/ scrijelită pe o scoarţă de copac/ Ei cred că înţeleg totul”. Desigur că fiecare cititor al cărţii are o receptare proprie, în funcţie de mai multe standarde, dar să „înţeleagă totul” sună pretenţios chiar şi pentru un lector avizat. Ca atare, vă invit sub Paravane de linişte să citiţi şi să meditaţi dacă şi voi credeţi sau nu că ştiţi totul.