| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poemede Gellu NaumA iubi Înnebunit de ridicol, aburit de himeric cu buzele crestate de triste muşcături urcat pe catalige de cabotin feeric şi tânăr, totdeauna tânăr, în slip sau în armuri cum ai putea să recapitulezi fiecare gest, fiecare cuvânt, fiecare tresărire tot ce ai putut să adori, să visezi înnebunit de ridicol la fiecare tresărire? Leşinat la farmecul unui cuvânt când plouă peste lume galaxii de cuvinte incandescente ca un copac tăcut presimţind printre brume foşnetul marilor ferigi arborescente care îndrăgostit şi ce ales între aleşi ca şerpii, cu încolăciri fluide s-ar ghemui la uşa iubitei, pe preş ca să implore: deschide, deschide? Înnebunit de ridicol şi trist când vocea ta sună ca o fereastră spartă şi trec sub tăcere şi nu mai insist şi nu mai spun cum îţi sună paşii pe piatră şi nu mai spun nimic despre decenţă despre oglinzi în care obrajii par de cretă nimic despre crispata violenţă a dragostei prin care treci ca printr-o baie perpetuă nimic despre iubita cu umerii de fildeş rotunzi, ca bilele de billiard, pocnind uşor când ostenit şi pleoapa şi fruntea ţi-o apeşi pe rotunjimea calmă şi pe răcoarea lor nimic despre ciudata toropeală când lângă ochiul tău mângâietor şi tandru în sala de spectacole aproape goală mâna iubitei luceşte ca un candelabru nimic despre retina ca o lentilă arsă şi bântuită de ecouri ale cascadelor ce se revarsă din părul ei de umbre şi halouri. Ne sperie cocoşii care îşi ridică prea puternice creste în noi; iar afară aripile mucezesc şi se strică şi nimeni nu le mai repară. Copacii ştiau, foşeanu numai arareori şi numai când le rupe vântul crengile ceţoase: punând surdină peste trosnetul îmbrăţişărilor am putea suna şi noi ca nişte saci cu oase şi atunci asul de pică al resemnării ni s-ar desena pe buze şi gândurile, ca într-un golf liniştit, ni s-ar revărsa în pălărie. O, fireşte cer scuze, cer mii de scuze pentru această clipă de melancolie dar dacă n-aş fi fost poet, ci manechin sau dansator pe sârmă sau orice tot aş fi vrut să mai întârzii puţin lânăgă iubire, cu notele după concert. (În suplimentul Povestea Vorbii, în Ramuri, nr. 8, 1966) Calul Calul crescuse în grădina mea Iarna era mai greu trebuia să-l feresc de rădăcinile duzilor de atingerea îngheţată a soarelui şi era frig printre mărăcinii uscaţi noaptea crăpau ţevile de la porţi şi coama lui foşnea ca trestiile uscate Primăvara apele noastre veneau tulburi sânii se clătinau pe sub bluze el era pur şi roşea ca un sfânt din icoane Ştii îmi spunea el când stau nemişcat când cresc nemişcat în grădina ta în jurul meu sunt atâtea urme atâtea poduri peste apele noastre tulburi Ar trebui să-mi împrumuţi puşca pentru o noapte Vorbea despre galopul lui lăuntric despre galopul lui împietrit Eu nu-i povesteam niciodată întâmplările mele cu barza nocturnă care dădea târcoale chemându-mă să dorm în oul ei Noi într-un fel simţeam complicitatea apelor fertila ocrotire a nisipului şi când călcam pe lut cu talpa goală simţeam cât de aproape ne sunt fraţii umezi Roata fântânii scârţâia copiii veneau de la şcoală şi se opreau să ne ceară apă sălcie spuneau cuvinte feminine masculine şi neutre neliniştiţi de sexul cuvintelor abstracte şi se uitau la cal dar în ochii lor era o înţelegere bătrână ca lumea iar când îşi ştergeau gura cu palma zâmbeau prietenoşi Apoi creşteau daliile mari şi grele ca nişte oglinzi de aramă şi câte un copac obosit se culca în iarbă (În Ramuri, nr. 12, 1966) Ne-am oprit Ne-am oprit să ne odihnim Venim de departe şi ne aflăm foarte departe Sunt argilele noastre cam bolovănoase argilele noastre roşcate pline de şerpi care ard dar cum să le spun celorlalţi şi mai ales fetelor că am făcut dragoste pe grămezi de porumb şi că de-atunci eu sunt porumbul cum să le spun fără să le sperii că trăiesc o rotaţie implacabilă Ele dorm neclintite în picioare în arca lor de lapte şi de miere şi se înghesuie una în alta să se încălzească Alături câte un bătrân trosneşte în somn eu îl aud şi ca să-l liniştesc imit cântecul cocoşului. (În suplimentul Povestea Vorbii Ramuri, nr 10, 1967)
|