Poem
de Gellu Naum
Calul
Calul crescuse în grădina mea
Iarna era mai greu trebuia să-l feresc de rădăcinile duzilor de atingerea îngheţată a soarelui şi era frig printre mărăcinii uscaţi noaptea crăpau ţevile de la porţi şi coama lui foşnea ca trestiile uscate
Primăvara apele noastre veneau tulburi sânii se clătinau pe sub bluze el era pur şi roşea ca un sfânt din icoane Ştii îmi spunea el când stau nemişcat când cresc nemişcat în grădina ta în jurul meu sunt atâtea urme atâtea poduri peste apele noastre tulburi Ar trebui să-mi împrumuţi puşca pentru o noapte
Vorbea despre galopul lui lăuntric despre galopul lui împietrit
Eu nu-i povesteam niciodată întâmplările mele cu barza nocturnă care dădea târcoale chemându-mă să dorm în oul ei
Noi într-un fel simţeam complicitatea apelor fertila ocrotire a nisipului şi când călcam pe lut cu talpa goală simţeam cât de aproape ne sunt fraţii umezi
Roata fântânii scârţâia copiii veneau de la şcoală şi se opreau să ne ceară apă sălcie spuneau cuvinte feminine masculine şi neutre neliniştiţi de sexul cuvintelor abstracte şi se uitau la cal dar în ochii lor era o înţelegere bătrână ca lumea iar când îşi ştergeau gura cu palma zâmbeau prietenoşi
Apoi creşteau daliile mari şi grele ca nişte oglinzi de aramă şi câte un copac obosit se culca în iarbă
(Ramuri, serie nouă, anul III, nr. 12, 15 noiembrie 1966)
|