– Dragă George, te felicit pentru „...şi toate zilele de azi” (Editura Humanitas, 2021), un roman care, deşi nu este primul pe care l-ai scris, este foarte bine primit de publicul cititor. Cum te-ai gândit la construcţia textului, la structura lui? Şi cum ţi-a venit ideea acestui roman?

– Ideea unui personaj ca Emilian am avut-o de mult, dar nu îi găsisem mediul potrivit în care să se poată manifesta credibil în imaginarul narativ. A venit dintr-odată, aşa cum vin toate, cred că eram pe avion într-un zbor spre Dubai când mi s-a cristalizat cadrul social în care să activeze Emilian şi atunci am început pur şi simplu să scriu. Nu am avut o construcţie gândită, nu a fost un plan al cărţii conceput dinainte, ci pur şi simplu m-am lăsat condus de personaj, întâmplările au venit pe măsură ce scriam luându-mă de multe ori şi pe mine prin surprindere.

– Deşi, aşa cum spui, nu a fost o construcţie gândită, povestea a fost aceeaşi de la început sau ai schimbat pe parcurs?Ai rescris pasaje, ai tăiat, eliminat fraze sau dialoguri?

– Povestea s-a aşternut în timp, aproape independent de mine. Nu am ştiut nici eu întotdeauna ce urmează. Odată scris un episod, în mare parte a rămas. Au fost într-adevăr câteva la care am renunţat, nu au intrat în forma finală, nu mi s-au părut îndeajuns de bune sau relevante, nu le-am mai găsit locul.

Pasaje am rescris, obişnuiesc să îmi recitesc textele după un timp, după ce se aşterne o anumită detaşare, să pierd cât mai mult din subiectivitate. Şi atunci văd anumite stridenţe, sau exprimări mai nefericite. Şi rescriu, corectez. Iau la puricat. Au fost dialoguri pe care le-am scos sau reformulat, textul a avut mai multe variante, însă din punctul de vedere al poveştii, al întâmplărilor, a rămas cam acelaşi.

– Pare un roman – cel puţin eu aşa îl simt – scris cu mare plăcere. Şi care se citeşte uşor.

– Aşa e, mi-a făcut plăcere să îl scriu, a fost un experiment interesant pentru mine, mai ales că nu am lucruri în comun cu personajul, nici în zona socială, nici în modul de gândire sau acţiune. Suntem atât de diferiţi încât, scriind la carte, am simţit efectiv cum mă dedublez, cum vocea lui mi se instalează în minte şi îmi conduce mâna pe taste. Uneori mergeam pe stradă, prin Dubai, în căldura sufocantă şi-l auzeam pe Emilian şoptindu-mi vorbe de duh, căutând să mă îmbărbăteze. În stilul lui, bineînţeles. Şi, îmbărbătat, intram repede în vreun mall la o cafenea şi mă apucam de treabă.

Au fost momente în care mă acapara chiar în mijlocul unei conversaţii cu prietenii, când mă ridicam şi plecam repede să scriu. De exemplu tot episodul cu înmormântarea mamei şi dialogul imaginar cu preotul aşa s-a format, în timpul unei întâlniri la restaurant. M-am scuzat, am lăsat soţia să plătească şi m-am repezit acasă, să scriu. Noroc că eram la un local aproape.

M-am amuzat scriind, mă trezeam râzând în timp ce mi-l imaginam pe Emilian într-o anumită situaţie, sau imediat după ce finalizam un dialog.

– Avem un roman cu un personaj dificil de catalogat, de etichetat, de clasificat, dar cu care, mărturisesc, eu am empatizat de la început. Este, de fapt, romanul unui personaj. A fost greu de construit personajul Emilian?

– Pot spune că au fost momente în care am simţit că îl pierd din mână: devenise stereotip, cumva prea liniar şi automat previzibil. Am vrut să evit asta, am vrut să surprindă, aşa că l-am dus într-o zonă mai umană, mai aproape de adevăr. Şi până la final a devenit greu de etichetat, aşa cum suntem cu toţii în viaţă: acţionăm diferit în contexte diferite, de multe ori imprevizibil chiar şi pentru noi înşine. Iar Emilian nu putea fi altfel. Totuşi am vrut să-i păstrez o anumită trăsătură dominantă, individualizată şi am mers pe ideea sincerităţii, care să spunem că îl defineşte de la început până la final.

– Aveai în minte personajul cu ceva timp în urmă? Te-a „locuit” el un timp?

– Da, chiar mi-am descoperit nişte texte mai vechi, de acum 15 ani, uitate pe acolo prin foldere. Şi erau unele în care am găsit variante ale lui Emilian: un personaj care să spună exact ceea ce gândeşte, trezind reacţii diverse în interlocutori. Cumva l-am purtat în mine până să îl scot cu adevărat la lumină însă am făcut-o doar când m-am simţit pregătit, când am fost sigur că i-am găsit traiectoria potrivită.

– Este atitudinea lui – adesea de cinic, de mizantrop, de indiferent – (şi) o reacţie la falsitatea lumii? El se remarcă printr-o sinceritate care dezarmează de la primele pagini.

– O mare parte din discursul lui este legat de falsitatea lumii. Îl apasă, motiv pentru care, la un moment dat, îşi propune să o demaşte şi să o facă indiferent de consecinţe. Şi au fost destule, alegerea lui l-a izolat, l-a însingurat. Sau poate a fost invers, poate, fiind deja însingurat şi izolat, fără oameni dragi în jur, şi-a permis să vorbească nestingherit şi să pună degetul pe rană, fără să-i pese cu adevărat ce trezesc în oameni cuvintele lui. Oricum ar fi, se află într-o poziţie potrivită pentru a spune lucrurilor pe nume. Reuşeşte (dar cu un preţ) să nu se ascundă după deget, să nu rămână captiv în convenţiile sociale, aşa cum se întâmplă cu noi toţi. În acelaşi timp, pot spune că deranjează. Sinceritatea lui nu este privită cu ochi buni şi aici pot adăuga că locul lui trebuie să rămână în literatură. Nu ne dorim un astfel de caracter printre noi, nu ne-ar ajuta la nimic, ne-ar enerva teribil şi ne-ar forţa să luam distanţă. Dar literatura se manifestă în ficţional unde avem o mai mare libertate de mişcare, unde ne permitem noi, scriitorii, să folosim tuşe groase, pentru a scoate anumite lucruri în evidenţă.

– Este moartea o temă ofertantă? Accentul cade pe această idee în prima treime a textului.

– Moartea este întotdeauna o temă ofertantă, face parte din umanitatea noastră. Nu suntem nemuritori şi gândul ăsta ne modelează întreaga viaţă. În acest roman, moartea este privită ca fiind ceva natural, chiar de dorit (cu doza aferentă de cinism), o etapă firească de încheiere a vieţii. Cu tot ce presupune înainte (boala, însingurarea, alunecarea în nebunie) şi după (ritualul spălării, al îngropării, diversele probleme iscate de operaţiunile în sine, a doliului ţinut şi semnalizat la uşă etc.). Şi cu semnificaţiile aparte pe care le lasă în interior, pregătind într-un fel terenul pentru schimbare. Am ştiut de la primele rânduri că mama lui va muri, însă nu am ştiut dacă şi cum urma să îl afecteze asta. Când am ajuns cu textul acolo, punându-mă în locul lui, mi s-a părut normală evoluţia lui sufletească după eveniment: sentimentul de debusolare, de pierdere a singurei ancore de care – poate inconştient – se ţinea strâns.

– Relaţia dintre sexe: ce îşi doreşte de fapt Emilian? Este autorul unor scrisori şi totuşi crede că nu va primi un răspuns... Nu pare a fi receptiv la feminitatea care i se înfăţişează. Îşi doreşte o relaţie cu o femeie, îndrăzneşte chiar să îi scrie...

– Cred că nici el nu ştie cu adevărat ce îşi doreşte din punctul acesta de vedere. Cel puţin cât este încă în oraş, până o cunoaşte pe Gabriela. Relaţia cu femeile este una dificilă, asta pentru că nu le înţelege, pe de o parte, iar pe de alta, pentru că este un timid incurabil, un fricos care nu are curajul să iasă din zona de confort. Frica asta îi provoacă reacţii mai degrabă agresive pe care eu le-aş considera într-un fel defensive. Este ca un copil care judecă şi etichetează ceea ce nu înţelege şi o face dintr-un anumit complex. De pildă, întreaga relaţie cu vecina lui: în realitate o doreşte, însă nu este în stare să îşi recunoască asta pe deplin. Sau este, dar nu poate comunica. Şi totuşi, îi desparte o anumită experienţă de viaţă, deşi se pare că aici este exact invers, studenta pare mai experimentată în ale dragostei decât bietul Emilian care bate pasul pe loc de atâta vreme.

Sau cu Petronela, colega lui, care (în mintea lui cel puţin) vrea ceva de la el. El nu este dispus să dea, însă motivul real este aceeaşi reţinere, frica de ceva ce nu cunoaşte pe deplin: o relaţie cu o femeie. Cu pictoriţa a fost un experiment care şi-a pus amprenta mai degrabă negativ.

Nu l-aş cataloga drept misogin, deşi nu se cenzurează în a-şi exprima părerile nefericite. Ci mai degrabă pierdut în propria neputinţă.

– Ce înseamnă „a-ţi trăi viaţa? Şi toate zilele de azi?” – sunt sintagme prezente în ultima parte a cărţii, dar şi în titlu.

– Înseamnă să iei fiecare zi aşa cum este, aşa cum ţi se dă şi să scoţi maximul din ea. Să nu încerci să analizezi prea mult, să nu te pierzi în previziuni şi planuri de viitor şi nici să nu rămâi ancorat în trecut, căci uiţi să trăieşti. Concluzia asta salvatoare i se relevă spre finalul cărţii, aşezându-l într-un loc în care se simte în siguranţă.

Şi mai înseamnă, până la un punct, şi o anumită repetitivitate care generează un sentiment acut de stagnare ce poate fi confundat cu cel de ratare. Zilele lui din Bucureşti, de la un moment încolo, au fost similare până la confundare. O lungă zi de azi, un prezent continuu care l-a ţinut captiv, ca într-o buclă temporară. Dar Emilian îmbrăţişează într-un fel nemişcarea, însingurarea, nu caută aventura, extraordinarul vieţii. Şi atunci poate că ratare nu ar fi cuvântul potrivit, în succesiunea zilelor care nu aduc cu adevărat nimic nou în viaţă.

– Şi totuşi – dragostea: decide personajul tău în Jurnal că „fără ea, nimic nu e”. Greu de crezut la Emilian, cel puţin în aparenţă...

– Da, iată o altă revelaţie pe care a avut-o, când l-a parafrazat pe Marin Preda. Experienţa Gabriela i s-a întâmplat pur şi simplu, l-a luat pe nepregătite, cumva pe sus, i-a zdruncinat într-un fel lumea. Şi i-a dat semnificaţii noi „zilelor de azi”. Într-un fel s-ar putea spune că dragostea l-a salvat, deşi, dacă stau să mă gândesc, nu era neapărat un eşuat al sorţii, având în vedere că situaţia lui socială şi materială era mai degrabă asumată. Şi, totuşi, dragostea i-a schimbat, iar, traiectoria. A venit cu doza specifică de inedit, bulversându-l.

Eu cred în puterea dragostei de a te face un om mai bun, de a te modela. Se întâmplă de cele mai multe ori neaşteptat, până să devină conştient, benevol: în fond nu mai eşti singur, trăieşti referenţial, începi să vezi lumea şi prin ochii celuilalt. Primeşti o altă perspectivă care îţi poate oferi o anumită claritate a lucrurilor. După mine, dragostea, nu frumuseţea, va salva lumea.

– Este un roman (şi) despre ratare? Îi este teamă lui Emilian de ratare?

– Aici depinde cum definim ratarea. Un ratat ar putea fi un om care şi-a propus ceva anume şi nu a reuşit să-l atingă/ obţină. Emilian nu îşi propune prea multe, şi asta îl scoate puţin din ideea de ratat. Pe de altă parte, faptul că nu are un scop precis în viaţă, nu are un plan anume, poate fi considerat o ratare, cel puţin socială, cel puţin după normele în care activăm. Sentimentul debusolării şi al inutilităţii vieţii l-a avut imediat după moartea maică-sii, moment în care a cerut în stilul lui ciudat ajutor (şi nu a primit decât umilinţa răzbunării Laurei) şi poate că da, în momentele acelea şi-a conştientizat o anumită formă de ratare. Însă în final ceva îi iese bine, universul, cumva, a lucrat la asta: primeşte ce îşi doreşte.

– Putem considera că a pierdut el din start şansa, dat fiind că a fost nevoit să-i fie alături mamei?

– La o primă vedere, da, s-ar putea spune asta (i-o şi reproşează direct şi indirect, în scrisoarea adresată mătuşii). Pe de altă parte, poate nu a făcut decât să se folosească de nevoia mamei lui de a-l ţine aproape ca să îşi camufleze lipsa de voinţă sau frica de noi începuturi sau aversiunea faţă de muncă. Nu vom şti niciodată, putem doar specula. Uite, nici eu nu ştiu.

– Ai intuit de la început sfârşitul romanului? Ştiai spre ce va duce?

– Nu. Mai mult decât atât, prima versiune se termina mai repede, mai abrupt (odată cu moartea puilor, porcii nu existau în schemă). Şi mult timp am crezut că este un sfârşit potrivit. După o vreme, câteva luni bune, am recitit textul mai detaşat şi mi-am dat seama că ceva lipsea, aşa că m-am pus la birou şi am început să scriu mai departe. Sfârşitul s-a construit ca întregul roman, de la sine.

– Se remarcă un crescendo al tensiunii acumulate de personaj, iar pe parcurs sunt câteva etapizări decisive. Spre exemplu, înainte şi după moartea mamei. Pare că îi dai şansa să se reinventeze, sau măcar să îşi găsească un minimum necesar de libertate.

– Şi umanitate. Aveam nevoie de un eveniment care să îl mişte interior, să-l scoată din traiectoria lui previzibilă, iar moartea mamei mi s-a părut potrivită pentru asta. Aşa cum am zis mai sus, am vrut să îl mai „îndulcesc”, să îl duc spre echivoc, spre o zonă mai gri a personalităţii, să nu devină prea schematic ca personaj. Ar fi devenit plictisitor şi neverosimil.

– Este (mai) greu să scrii la persoana întâi?

– Mie tot timpul mi-a fost mai uşor să scriu la persoana întâi. Reuşesc să mă identific mai bine cu personajele, să le simt în timp ce le construiesc, să mă pun în pielea lor. Chiar dacă persoana întâi înseamnă o singură voce şi asta taie din libertatea de creator: nu mai poţi jongla cu conştiinţele, nu mai poţi fi autorul omniscient. Şi când am folosit persoana a treia prin textele mele scurte, cumva tot o singură perspectivă am ales. Aşa mi-a venit mai bine la mână.

În plus, Emilian este un personaj reflector, nu cred că aş fi putut scrie cartea altfel.

– Dacă, utopic vorbind, l-ai întâlni pe Emilian, ce i-ai spune? Sau ce ai face pentru el?

– N-aş face nimic pentru el. Din contră, l-aş evita cât de repede aş putea, aş fugi din calea lui. Cine ar vrea să stea în preajma unui om care nu se comportă cu mănuşi? Care îţi trânteşte verde-n faţă ceea ce poate şi tu gândeşti despre tine, dar nu ai curajul să îţi recunoşti? Nu, astfel de oameni sunt de ocolit în viaţa reală. Locul lor este în literatură sau în spitalele de nebuni, societatea nu îi va accepta niciodată.

– A fost vreun moment în roman, vreun pasaj, în care te-ai identificat cu Emilian?

– Este un episod inspirat din realitate: târgul de turism, culminat cu cina aceea de afaceri la care participă Emilian trimis de firmă. Am fost la unele similare. Târgurile internaţionale mi-au dat exact senzaţia descrisă în carte, făcându-mă să număr orele până la închiderea programului. Am vorbit cu atâţia oameni care se prefăceau interesaţi de ceea ce promovam noi acolo, încât am ameţit. Şi mi-am spus că merit un soi de răzbunare, măcar cu satisfacţia asta să mă aleg. Şi am folosit asta în carte.

Apoi cina aceea, care a stat la baza episodului respectiv: m-am trezit fix între un american şi-o olandeză (deci nu suedeză, ca în carte), cu un englez tânăr în faţa mea acaparând o domnişoară. Şi am simţit pe propria-mi piele asediul americanului, care mă ţinea captiv în poveştile lui plictisitoare. De aici am plecat, însă tot ce s-a întâmplat mai departe este imaginaţie, inclusiv dialogurile, nu mai ţin minte exact ce am vorbit cu fiecare, am rămas doar cu senzaţia aceea de saturaţie, dorinţa de a se termina totul mai repede şi toţi oamenii aceia să mă lase în pace, să pot respira. Experienţa mi s-a părut potrivită pentru a fi exploatată. Emilian preia în stilul lui şi duce mai departe.

– Povesteşte-ne puţin din culisele acestui roman – cum l-ai scris, unde, în ce condiţii...

– Cred că este cartea pe care am scris-o cel mai repede: în mai puţin de un an de zile. Asta pentru că am reuşit să am o continuitate în scris. Călătoream mult pe atunci, prin 2018-2019, nu era încă pandemie. Petreceam destul timp prin Dubai în deplasări cu munca, aveam un birou acolo. Singur în hotel, după orele de program, sau în avion (zbor de cinci ore), jonglam între Netflix şi Emilian, care îmi devenise deja prieten. Vocea lui îmi răsuna în cap şi ce puteam face, altceva decât să-i compun aventurile? Mi-a făcut depărtarea de familie mai uşoară, asta pot spune.

– Ce consideri tu că aduce inedit acest roman în raport cu tot ce ai scris până acum?

– Este romanul unui personaj şi este singurul de acest fel pe care l-am scris (aici înclud şi texte de sertar, scrise şi abandonate, sau lăsate acolo, să îşi găsească drumul vreodată). Toată cartea este centrată pe el şi contează, să spunem, mai puţin povestea, întâmplările, înşiruirea de evenimente şi mai mult cum se întâmplă lucrurile, cum le vede el, reflecţiile lui. Modul lui de a percepe lumea şi a reacţiona la ea îl scoate în evidenţă. A fost o noutate pentru mine şi un pariu în acelaşi timp: mi-era teamă să nu plictisesc, o carte în care nu se întâmplă neapărat ceva anume, care nu are o poveste legată, o acţiune, poate pierde cititorul pe parcurs. Micile episoade prin care trece Emilian construiesc însă întregul, cu el fiind liantul.

– Ai tabieturi pentru a scrie? Mă refer la un loc anume, un moment al zilei, o cafea specială...

– Pot spune doar că scriu pe apucate: cum prind ceva timp liber, cum îl înhaţ. În ultimul timp reuşesc doar în weekend, acasă, sau în timpul săptămânii puţin, dimineaţa. Înainte reuşeam mai mult prin hoteluri şi pe avioane, în deplasările de muncă. Dar de fiecare dată este neapărat cu cafeaua lângă, neapărat cu muzică în căşti. Nu pot scrie fără muzică şi fără cofeină.

– Ţi-ai dorit dintotdeauna să devii scriitor sau, pur şi simplu, s-a întâmplat?

– Literatura a făcut tot timpul parte din viaţa mea. Am prins microbul cititului încă de mic, citeam inclusiv sub plapumă, la lumina lanternei, după ce ai mei dădeau stingerea. Îmi plac cărţile, îmi place să le cumpăr, să le răsfoiesc, să le citesc, să le comentez. Cred că ăsta a fost următorul pas în relaţia mea cu ele: să le scriu, să le construiesc. Şi la început am făcut-o dintr-un fel de mimetism, citeam Jules Verne şi scriam texte de aventuri cu pescuitori de perle. Când am dat cu nasul de Karl May, am început să scriu poveşti cu pieile roşii. Şi tot aşa, până când am reuşit să îmi găsesc propriile subiecte. Primele povestiri le-am scris prin facultate şi tot atunci mi-am dat seama că îmi doresc să fiu scriitor. Acum mă tot întreb ce înseamnă să fii scriitor în România. Nu trăiesc din scris şi nu mă văd trăind curând, aşa că ce te face scriitor?

– Ce este literatura pentru tine, ce reprezintă a scrie?

– În primul rând bucurie. Pasiune. Scop. Probabil un mod de a fi, nu aş putea scoate vreodată literatura din viaţa mea.

– Ce faci tu atunci când nu scrii?

– Petrec timp cu familia, citesc. Şi muncesc, ce să fac. Acum conduc o firma de IT, dezvoltăm un produs software pentru industria de turism. Lucrăm la el de ani buni, îl îmbunătăţim permanent. Avem clienţi din întreaga lume şi asta mi-a oferit oportunitatea de a călători, de a cunoaşte diverse culturi şi mentalităţi: o sursă inepuizabilă de inspiraţie, aş zice. Sunt curios ce ar zice ei, dacă s-ar gândi că, de fiecare dată când ne întâlnim în vreo sală de şedinţă sau la vreun târg ori eveniment, îi privesc cu ochi de scriitor. Probabil s-ar panica, la gândul că-i iau modele pentru personaje. Bine că nu le spun asta, că mă rezum la discuţii de contracte şi functionalităţi, platforme şi servere, cloud şi alte nebunii necesare.

– Care sunt viitoarele tale proiecte sau, mai exact, la ce lucrezi acum?

– Am terminat anul trecut o colecţie de proze scurte, o carte care va ieşi probabil anul acesta. Sunt texte scrise în izolare, dar nu sunt despre pandemie. Pandemia mi-a oferit timp mai mult şi textele astea sunt rezultatul. Iar acum lucrez la un roman pe care l-am început de ceva vreme şi care se apropie de sfârşit.